Daily Archives: ianuarie 14, 2010

Compact de ocazie

by Anku

În vremea studenţiei mele, când afacerea transportului cu microbuze şi autocare încă nu izbucnise circulam foarte des cu autostopu’/ocazie/iamănene (nu vă gîndiţi la prostii!) La un moment dat urcăm (nu eram singură) la un „nene” într-o dubiţă. Nici nu apucăm să ne aşezăm comod şi să emitem un politicos „Să-ţi deie Dumnezeu sănătate” şi alte urări sincere din inimi îngheţate (era iarnă) că vocea de la volan tună în plin anotimp friguros întrebarea care era să ne ducă în neant: VĂ PLACE COMPACT??!!!! Îngheţul de afară era adiere de zefir pe lângă frigul care ne-a paralizat sufletele. Teroarea din noi a scos un comun „daaaaa” firav cu rugăminţi acerbe la orice forţă superioară de a nu da greş. „BINE, a fulgerat din nou vocea, CĂ ACUMA L-AM DAT JOS PE UNU’ ÎN CÂMP CĂ NU-I PLĂCEA!” Privirea de gheaţă a şoferului a început a se lumina numai când am inceput a urla impreună cu el „Aaaaaaaaaaltuuuuuuul deeeeesiiiiiiiiiiiguuuuuuur te va iuuuuuuuuuubiiii maaaaaaaaai muuuuuuuuult, vaaaaaa fi uuuuuuuuun aaaaaaaaaaaaaaaaalt inceeepuuuut!!!!” şi am ştiut că scăpasem!
Multă vreme după aceea m-am intrebat dacă ăla pe care îl dăduse jos era mort sau viu în momentul expulzării din dubiţa rockului autohton…..
(va urma pentru că am circulat prea mult cu acest gen de mijloc de transport)
P:S. (fără legatură cu ce am scris mai sus) AM încă nu are net. Nici tv (if you are wondering). Da’ şi când o aveeeeeaa……….

Publicitate

De ce nu o trecut băbuţa strada

by Laura

Într-o vară ne luăm şi merem la chef cu Mirciu şi Tudor. Încă erau vremurile alea decente cînd se mergea „la chef” în mod organizat: cu oră şi loc de întîlnire, tăvi cu sandwichele, recipiente de plastic cu capac etanş cu fursecuri, pateuri sărate şi chec, fraudulos două pachete de ţigări, alcoolu’ pe bază de chetă la locu’ făpţii şi recomandări de la genitori „Să aduci tava înapoi! Şi nu staţi, da? Şi să te aducă cu maşina pînă la bloc! Ce număr de telefon e acolo?” (nu ştiu dacă şi la băieţi, da’ cînd ai fată cică aşa se procedează).

Chefu’ fu „la grădină”. Adică nişte metri pătraţi de aer liber, mai sus de Ştrandul Municipiului Oradea , ceva iarbă pe care n-am vazut-o bine că era deja spre noapte + o baracă-depozit pseudo-locuibil şi nişte şezloange de plajă, albe, de plastic. Unul îl invadăm  noi, cei trei cu care o început povestea. Şi ne apucăm să emitem răutăţi despre restu participanţilor la chermeză  şi să facem concurs de aruncat bucăţi de europaleţi pe foc. Noa  faza asta idilică o mers fain pînă s-o întîmplat două treburi: o venit gazda cu ochelarii aburiţi de emoţie şi ne-o şoptit dulce  „Ce şlapu’ lu’ Sfîntu Gheorghe faceţ cu europaleţii lu’ tata mă că îi trebe la construit mă omoară io de undie Sátan îi mai pun la loc sîntéţ tîmpiţ bă??? Nu vedeţ că ie foc colţu căsii??” – noa un pic ne-am simţit noi atinşi, şi pe cînd să îi explicăm că aia nu poate fi numită chiar „casă” se prăbuşeşte pe şezlong unu’ care pe atunci era student la Drept în Oradea Mare, ne priveşte fix în ochi, pe toţi trei + gazda, concomitent, şi urlă cam ca ăla cu Hannibal ante portas: „Mă (o mai zis ceva da’ eu cuvinte de-alea nu folosesc în scris)! Voi ştiţi care parte îmi place mie cel mai mult de la găină?”. Gazda s-o uitat cam într-o dungă la el şi s-o dus să ia apă minerală să arunce pe colţu căsii. Noi ne-am uitat cam în trei dungi paralele şi Tudor o emis cu juma de gură „Nu mă (iară cuvîntu ăla)! Chiar ne întrebam. Zi!”. „Curu’! Că ăla îi cel mai crocant!”.  Fiind în cunoştinţă de cauză, ne-am simţit mai luminaţi, mai buni, mai senini, şi am mai ţîpat pe furiş o bucată de europalet pe foc…

Mirciu, încă sub efectul revelaţiei, pe la 6 dimineaţa în drum per pedes apostolorum spre casă, o dat într-o epifanie, cam cu 20 de metri înainte de a trece pe lîngă Mănăstirea Sfintei Cruci: „În (cuvîntu’) mea! Mă, io îs Dumnezo! Ni! Poster cu mine!”. Mă uit la Tudor, el se uită la mine, ne uităm amîndoi la crucea din faţa mănăstirii, apoi pe rînd la Mirciu care valsează la 3 metri de noi şi se opreşte brusc, şi apoi ne uităm toţi trei la băbuţa care se îndreaptă adusă de spate spre poarta mănăstirii, mai pe lîngă gard, cu fusta adunată în mîna dreaptă, şi se opreşte că nu ştie dacă trecem mai departe ori intrăm. Degetul arătător de la mîna lui dreaptă se ridică, se îndreaptă spre băbuţă, şi în dimineaţa de vară răsună grav vocea Mirciului: „Femeie! Ai să naşti în chinuri!”


%d blogeri au apreciat: