Monthly Archives: Aprilie 2010

Cainii latra, eutanasierea trece

by Anku

Zilele astea, ziare, televiziuni, bloguri si alte asociatii (ba chiar si baba de vis-à-vis) au sarit de cu…vant in sus in apararea cainilor. Bravo! Ne-au demonstrat bunatatea crestina, care la noi mult prea des ramane la nivel verbal, dar e si asta un inceput (sau eternul mijloc). Dar as avea si eu o intrebare (a se citi “enervare”): “Cum de niciodata, indiferent de cate orori vedem, la tv sau, hai sa recunoastem, chiar pe strazi, nu ne mobilizam la acest nivel pentru salvarea copiilor?” Nici o vedeta sau persoana publica nu apare sa ne spuna cum doneaza ea teren pentru construirea de centre maternale cu personal calificat, cum a adunat ea de pe strazi copiii carora le-a dat de mancare, cum s-au infiintat organizatii care sa militeze si sa schimbe mentalitatea referitoare la protectia copilului, sa ia odata statul asta si sa-l dea cu capu de pereti pana pune la punct un sistem functional si bine organizat care sa lucreze in favoarea copiilor? Ne-am oripilat putin cand am auzit de asistenta maternala care a ucis un copil [hai sa recunoastem ca ne-a priit o astfel de stire, doar face, in primul rand, audienta (al doilea rand nu mai exista!) ], ne ingrozim cand auzim de copii batuti cu bestialitate, abuzati in cele mai sadice moduri, legati de lanturi, infometati, tranformati in infractori, lasati in plata Domnului, dar nu facem nimic, nu se schimba nimic! Zilele trecute am auzit stirea despre un copil lasat in grija bunicilor care ajunsese la spital in coma alcoolica, iar statul il pansase, il carpise putin si-l trimisese inapoi in grija bunicilor (eu zic ca ar fi trebuit sa-i dea si o sticla de whisky ca am inteles ca vinu’ il incercase deja copilul!) Cand vor decadea din drepturi tiganii din Faget (si de oriunde din tara asta!) care iarna de iarna dorm in corturi si isi cara copiii plin de bube si purici dezbracati si ca vai de lume si orice “parinti” care sunt incapabili sa-si creasca progeniturile? Cand va veni statul sa preia copiii ai caror parinti sunt la munca in tari cosmopolite ca sa-si mai poate cumpara foite de aur si pentru tapetul din a cinspea camera a vilei (poate asa vor intelege acesti parinti ca nevoile emotionale ale unui copil primeaza in fata celor materiale)? Cand vor exista centre specializate care sa asigure acestor copii un trai mai bun decat au in familiile lor? Cand vor exista centre pentru copiii cu probleme in care parintii sa gaseasca macar sprijin moral? Daca ati auzit de asa ceva, va rog spuneti-mi si mie sa ma inscriu la voluntariat. Eu nu am auzit…

Nu am nimic cu cainii (maidanezi sau nemaidanezi), dar poate ar trebui sa ne regandim prioritatile si sa realizam ca salvarea asta a societatii romanesti (pe care toata lumea o cauta, dar cu resemnarea lui nu se mai poate face nimic) va veni prin EDUCATIE! Sa acceptam faptul ca incepem acum si ca rezultatele se vor vedea nu maine, ci peste cativa zeci de ani, ca nu o mai putem face pentru noi, ci pentru copiii nostri (da, copiii astia care merg la ore de pian si de engleza). Sau daca motivul asta nu e destul de bun sa-l alegem pe cel pragmatic: copiii carora azi le intoarcem spatele ne vor plati pensiile si vor organiza asistenta sociala pentru batrani cand noi vom fi cu pampersul in curtea azilului. EI, nu cainii! Si poate LOR le vom cere in cativa ani votul. Nu cainilor.

Anunțuri

Hop si eu cu nedumeririle!

by Anku

  • Oare o fi Oana Cuzino autoritatea suprema in materie de medicina? Cum apare vreun medic la ea in emisiune, cum ne invadeaza dupa aceea acelasi medic in emisiuni, ziare, reviste cu sfaturi de tot felul si dupa aia mai si urla la noi din reclame. Cred ca as vrea si eu sa fiu Oana Cuzino pentru  o zi …
  • Ce-i cu moda asta pe bloguri a titlurilor lungi, alambicate si de multe ori ilogice ca azi-maine depasesc textul in numarul de semne? E un fel de triumf al titlului asupra textului (ca am auzit si noi de teoria formei fara fond!) sau am devenit atat de ocupati incat citim doar titlul si gata, stim despre ce e vorba, mai avem chiar si 2-3 pareri contradictorii (intre ele!) si dupa aia zburam doar din titlu in titlu?
  • Ce are toata tagma barbateasca impotriva lui Hugh Grant? Grant am spus, nu Jackman!!! O fi accentu’?…Or fi dintii?..O fi prostituata?…Adica am auzit niste huiduieli sustinute impotriva omului si am observat de prea multe ori mutarea privirii de pe ecran insotita de grimasa aferanta doar la aluzia ca s-ar putea sa apara Hugh Grant. Nu sunt fan, nu imi place in mod deosebit Hugh Grant, dar nici nu refuz din start un film dragut (cum a fost aseara About a Boy) numa’ pentru ca na! englezii tin si ei la actorii lor si ii mai si distibuie in filme…
  • A castigat Teo… Ce o castigat Teo? (daca mai statea mult in umbra azi-maine ne intrebam cine e Teo?) Locul pierdut in inima lui Adrian Sarbu? Ca ala parea sa si-l doreasca cel mai mult…
  • Unde a disparut emisiunea Eugeniei Voda? A plecat de tot, s-a mutat, e in pauza, ni s-au terminat profesionistii?

Nedumeriri in fuga

by Laura (in toccata si fuga)

– cit e de profesionist faptul ca, in Orange Shop-ul din buricul tirgului Clujului pe laptopul demo pentru testarea vitezei internetului prin (ghiciti!) Orange, site-ul http://www.orange.ro nu se incarca (browser Internet Explorer), motivul afisat acolo fiind Untrusted Security/ Authentification Certificates ?

– ce e aia „brinza crema de Focsani”?? Trebuie sa fie ceva iesit din comun daca 89% dintre alimentarele, ABC-urile si gheretele de lactate de pe traseul centru-Marasti au anunturi (stil „A4-scris-de-mina-cu-diverse-inflorituri-in-functie-de-inventivitatea-vinzatoarelor”) care anunta ca pe a doua pogorire acest fapt crucial, respectiv „AVEM brinza crema de Focsani!!”

– desi din cauza celebrului nor de diverse particule raufacatoare islandeze avioanele circula de la nu prea spre deloc, in Aeroportul International Cluj Napoca e un du-te – vino fantastic si parcarea e plina

– bonus Made in UK: Politia i-a suspendat pe 3 ani carnetul unui barbat prins ca a condus sub influenta alcoolului. Gentlemanul respectiv conducea o masinuta Barbie, care atinge o viteza maxima de 6 kilometri pe ora (sursa aici)


Ce nu inteleg eu din filmele si serialele americane…

by Anku

casele, familia, organizarea – vorbind de filmele “obisnuite” (nici cu prea multe impuscaturi, nici prea siropoase) ma intriga cum naiba reusesc sa tina aia o asa curatenie perfecta. Nu conteaza ca au cel putin 2 copii (de obicei 3 e numarul preferat) relativ bezmetici, ca ambii parinti merg la serviciu si vin seara acasa bucataria si sufrageria arata ca in prezentarile magazinelor de mobila: nu tu o soseta aruncata aiurea, nu cafea picurata prin bucatarie, nu ambalaje scapate pe jos, doamne feri sa vezi vase murdare sau urme de pahare si totul zici ca e lustruit de 3 ori pe zi (si menajera nu apare ca personaj bine definit in sensul ca nu apare deloc). Si ziua se desfasoara cam asa: cu toate ca toti membrii familiei se trezesc tarziu (as putea sa mentionez la capitolul paradox si ceasurile care nu suna exact cand e graba mai mare!) reusesc sa-si bea cafeaua (aia mari), sa guste cerealele (aia mici) si toti impreuna sa ia macar o gura din sucul de portocale (cand, bunica lor, au reusit sa-l faca??!!); toata lumea e corect imbracata (parintii moda de multinationala (imi plac hainele alea ca scoase din cutie si ma intreb cand sau cine la calca si daca nu se sifoneaza in dulapuri), copiii ori prea-prea, ori foarte-foarte, ideea principala ca fiecare reuseste sa-si pastreze trendu’. Buuuuuuuun! Seara vin acasa total neobositi si mama (mda, asta nu mai e cliseu!) incepe sa prepare cina (nus’ ce mancare gateste ca acolo pare foarte sanatoasa (neaparat niste legume ”aburite”) si iar mi se pare ca factorul timp nu e corect reprezentat) da’ nu cumva vezi vreun rest de coaja de ceapa prin zona! si tacamurile par piese de colectie adica stau la vedere dar nemiscate, toata lumea se aseaza in jurul mesei, din nou perfect aranjate si incep socializarea+mancatu’. Tot seara mai au timp sa stearga vasele (neaparat sunt implicati si copiii si tatal) si parintii se duc in dormitorul (din nou fara haine aruncate aiurea!) cu asternuturi si pijamale din satin (cred ca material din ala e, da n-as baga mana in foc!) fara nici macar o cuta vizibila siiiiiii … (asta e preferata mea!) incep sa citeasca (bine, de multe ori citesc ceva gen Sex for dummies, da’ ideea e ca citesc!)

Mai distractiv e cand au un copil mic care nu plange decat atunci cand toata familia se ascunde in dulap ca vecinul psihopat tocmai a facut rost de un topor, dar care (copilu’, nu vecinu’!), de obicei, sta cuminte in tarc, patut, pe podea in timp ce parintii dezbat ultimele impresii despre Critica ratiunii pure. Nu se impiedica nimeni de biberoane, scutece si jucarii aruncate pe jos si toata lumea are foarte mult timp pentru activitati din cele mai variate.

~ femeile – (daca nici eu nu inteleg femeile, nu ma mai mir ca barbatii sunt usor “confuzati”!) arata perfect indiferent ca sunt pe o insula pustie (mda, ma uit la Lost!) sau in excursia de doua saptamani cu cortul. Asa….cand le mai fugaresc niste entitati neprietenoase parca-parca par putin transpirate, da fac rost repede de tricouri curate chiar daca au lasat cortu’ la kilometri distanta, iar parul e atat de “dezorganizat aranjat” de zici ca odata cu ele fuge si o armata de coafeze care la fiecare pauza de recapatat suflul mai aranjeaza o suvita, mai pun putin fixativ (in timpul asta entitatea se opreste si ea ca respecta distanta in general constanta). Nu stiu daca mai are rost sa mentionez ca femeile sunt perfect epilate chiar daca sunt pierdute in jungla si de cateva zile nu au mai gasit de mancare si apa e pe terminate, (da cred ca tin in buzunaru’ blugilor stramti-stramti un aparat de ras si presteaza aceasta activitate cel putin o data pe zi), ca sunt machiate cu niste farduri care nu interfereaza cu sangele care acum cateva minute le curgea siroaie din rana de pe frunte si ca manichiura e impecabila cu toate ca in ultimele 5 zile au sapat cu mainile prin pamant dupa niscaiva mancare bio. Si niciodata perioada aia din luna nu pica in jungla, chiar daca ti se pare ca au stau acolo cam de multisor.

In general femeile din filmele si serialele americane cu sau fara insule pustii sunt extrem de curajoase si nu ezita sa intre singure in cele mai intunecoase locatii desi au ceva informatii ca pe acolo ar fi fantome/ucigasi in serie/fostul sot caruia i-au luat tot la divort/hartuitorul care o urmareste de cateva saptamani/animale salbatice sau, pur si simplu, rau-intentionate.

~ atitudinea flower-power – in filmele americane toata lumea iubeste pe toata lumea de parca is toti picati intr-o atmosfera de Woodstock si nu se rusineaza sa arunce cu “te iubesc” in stanga si-n dreapta. Am vazut un film politist in care 2 parteneri barbati si aparent hetero (tocmai prestasera (separat!) niste activitati hetero de unde am facut eu deductia!) se mangaie platonic cu doua teiubescuri dupa o zi incarcata de munca ca sa alunge tot stresul unei zile pline de cadavre si impuscaturi.

Te iubesc, angajata necunoscuta de la casa supermarketului, ca imi treci asa finut cumparaturile prin casa de marcat!

Te iubesc, vecine fost mizantrop si ursuz, actulamente bun prieten, ca ai incetat sa-mi otravesti pisicii!

Te iubesc, politist intransigent, ca stiu ca m-ai amendat pentru siguranta mea si daca m-ai dat cu capul de capota masinii e poate pentru ca eu am indraznit sa ma uit ciudat la tine!

Te iubesc, ucigas cu sange rece, ca te-ai impiedicat cu o secunda inainte sa bagi letal cutitul in mine!

Te iubesc, trecator necunoscut, care-mi dai indicatii gresite si ma trimiti in cartiere cu infractionalitate maxima, ca doar nu e vina ta, ci a mea ca te-am intrebat!

Si uite asa, cat e ziua de lunga, o tin tot in declaratii de iubire si imprastie in univers numa’ energii pozitive!

~ personalul medical – in care medicii sunt cele mai intelegatoare fiinte umane nu doar pentru ca stau 3 ceasuri sa explice pacientului (care, desi  drogat, e de felul lui foarte receptiv!) cum si de ce o sa-i sutureze de la stanga la dreapta (si nu invers!) taietura pe care pacientul singur si-a facut-o cu sticla de whisky in timp ce isi bocanea nevasta, copiii si mama paraplegica, dar mai si imbarbateaza fiecare pacient, se intereseaza de toate cunostintele pacientului mai mult sau mai putin importante, il tine de manuta inspre, in timpul si dinspre operatie, ii suna rudele cu care bolnavul nu a mai vorbit de 15 ani sa le convinga ca acesta e un om bun, uneori de Craciun ii canta colinde (si de obicei de Craciun prefera sa-si petreaca timpul cu pacientii si nu cu familia)  si ii impodobeste un bradut, ii aduce flori si ii pune poze sa-i personalizeze salonul si in general are foarte mult timp sa umple golul sufletesc al fiecarui pacient. Medicul din filmele americane nu se grabeste niciodata, e foarte serviabil cu toata lumea si in nici un caz nu are orgolii pricinuite de o biata diploma care sa-l faca arogant, badaran si nesuferit.

Ar mai fi multe (si nu ma refer la celebrele baghete care musai se itesc din fiecare sacosa de cumparaturi sau la eroul tipic din filmele de actiune care singur reuseste sa dovedeasca armata superioara si numeric si logistic), dar promit sa le adaug cand mi le amintesc.


Imi aduc aminte/ De-o poveste veche…

by Moniku

Am citit recent o postare interesanta despre muzica folk… M-am bucurat enorm ca mai exista ascultatori ai genului, ascultatori care simt ce simt si eu cand asculta folk. M-a durut insa faptul ca multa lume asociaza acest gen de muzica cu o perioada trecuta, o perioada de libertate, tinerete in care a fi rebel e un mod de a fi in general. Da, asocierea e potrivita pana la un punct. Nu stiu altii cum sunt… dar muzica folk este singurul gen de muzica pe care il ascult cu placere din adolescenta si pe care il voi asculta mult timp de acum incolo. Nu pot vedea folkul ca pe o etapa.

Folk-ul romanesc mi se pare cel mai simplu si in acelasi timp cel mai patrunzator gen muzical. L-as putea caracteriza prin: “omul si chitara”. E o muzica linistita, explicita, rascolitoare, usoara in aparenta, dar care reuseste sa creeze ascultatorilor stari de spirit profunde. Personal, cand ascult folk (sau cand ma gandesc la folk) incerc o usoara stare de tristete, nedefinita, aproape lipsita de concretete pentru ca ea nu se datoreaza versurilor ci mesajului muzical. Tristetea aceasta e cumva linistita, linistitoare… placuta chiar. Apropiata de poezie, muzica folk probabil ca mi se potriveste.

Acum vreo sase ani ani aparusera in oras cateva – foarte putine si amplasate in locuri obscure, in general pe stalpi – afise care anuntau ca peste cateva zile incepea prima editie a Festivalului de Folk de la Sibiu. M-am interesat rapid despre ce e vorba. Festivalul urma sa aiba loc la Teatrul Gong, o locatie simpla care in memoria mea de copil a ramas ca un loc de mare bucurie unde mergeam periodic la teatru de papusi. Locatia aleasa nu avea deci nimic spectaculos (intre timp s-a renovat si arata bine acum) si mi-am dat ulterior seama ca fusese aleasa din motive economice, pretul salii fiind probabil mai mic. Foarte bine – folkul nu mi se pare ca se potriveste cu locurile luxoase.

Mi-am cumparat bilete – pentru toate trei spectacolele de vineri, sambata si duminica si m-am bucurat ca pretul biletelor era accesibil si imi puteam permite trei seri de relaxare. Si relaxare a fost. Concertele s-au desfasurat intr-o sala mica, amenajata modest dar am simtit atat de multa intimidate si caldura incat nu imi mai venea sa plec. Artistii, multi dintre ei mai putin cunoscuti, deci mai putin comerciali, transmiteau si ei caldura sufleteasca prin atitudinea deschisa, modesta, prietenoasa. Au cantat Maria Gheorghiu, Tatiana Stepa, Vali Serban si multi altii, mai mult sau mai putin populari.

Scaunele erau putine, mai putine decat cei veniti la spectacole. Sala era plina de tineri. In timpul concertelor ne-am asezat jos, jos pe podea, studenteste si ne simteam bine sa fim acolo. Iesind de pe scena, Vasile Seicaru a fost la un pas de a calca pe noi dar s-a distrat si el, ne-am distrat si noi.

Nu voi uita niciodata scena: pe podea frunze uscate si un copacel. Atat.  Si doua microfoane, si oamenii, si muzica, si chitarile, si atmosfera si caldura…

La sfarsitul unuia dintre spectacole, probabil ca Special Guest Star – Ducu Bertzi. Unul dintre cantaretii mei preferati, singurul al carui autograf m-am chinuit sa-l obtin – nu atunci, ci in studentie, intr-un concert la Cluj. A fost o surpriza neplacuta pentru ca, spre deosebire de toti ceilalti, a atras atentia reporterilor televiziunii locale ca daca vor sa filmeze sa discute cu managerul sau. Mi s-a parut de prost gust.

In ultima seara, iesind, am intalnit-o pe Tatiana Stepa– Dumnezeu sa o odihneasca. Am intrebat-o cum as putea face rost de un CD cu muzica ei. Eram dispusa sa-l cumpar chiar si la un pret mare. M-a privit oarecum mirata si distrata de intrebarea mea si mi-a dat un site al unui post de radio unde puteam asculta gratis. Mi-a spus apoi ca nu au sponsori si nu isi pot permite sa scoata CD-uri. Trist mi s-a parut atunci, trist mi se pare si acum mai ales ca dupa moartea ei cei de la Jurnalul National au si scos doua CD-uri.  Am inteles ca au donat totusi incasarile fiului artistei.

La finalul festivalului mi-am promis ca voi participa la fiecare editie. Nu m-am tinut de cuvant.

Urmatoarea editie m-a dezamagit profund. Au schimbat locatia – Sala Thalia, frumoasa si luxoasa, se potriveste perfect concertelor de muzica clasica, dar NU Festivalui de Folk. S-a schimbat publicul – sala  intesata de doamne si domni imbracati elegant de parca venisera la  opereta, s-au scumpit biletele – muult, incat a trebuit sa aleg un singur concert la care sa particip. Artistii invitati au fost doar dintre cei celebri: Alifantis, Seicaru, Ducu Bertzi.

Au cantat frumos dar ceva lipsea. Lipseau frunzele uscate, lipsea tineretea si dezinvoltura, lipsea atmosfera fara de care muzica folk parca si-a pierdut putin din farmec si din mesaj.

Chiar daca e primavara si a trecut iarna poate va va face placere urmatorul cantec:


Dupa amiaza cu fauna

by Laura

Daca e marti e 13

… sau o dup-amiaza cu fauna (femininul de la faun, nu prietena lui flora)


Dragostea in vremea cablării

titlu by Laura, text by Anku

Incercarile partial nereusite ale Laurei de a beneficia de oferta RDS m-au purtat catre vremurile inceputului unei frumoase prietenii intre mine si RDS.  Ca la orice intalnire pe nevazute nu stiam prea multe despre viitorul meu partener (desi auzisem o poveste cu un fâș, o vaca si o cabina), dar fiind in plin proces de divort de “fostul” m-am aruncat in noua relatie cu disperarea unei femei inselate ce cauta razbunare…

De la inceput toate sperantele mele au prins aripi odata cu intalnirea cu oamenii RDS-ului si depasirea barierelor etnice in momentul in care eu i-am servit cu cafea si ei mi-au zimbit si impreuna am descoperit beneficiile limbajului non-verbal (ei imi aratau unde sa semnez, zambeau, dadeau din cap incurajator si eu semnam). Aveam sa ma bucur de plinatatea tuturor programelor dupa ziua in care trudisem sa sterg urmele operatiunii “instalarea cablurilor si a telefonului”. Incepeam povestea de iubire perfecta. Si asa a fost vreo 4 zile. Pentru ca fusesera 4 zile insorite si meteorologic si sufleteste. In a 5-a zi doispe stropi invidiosi de ploaie au atentat miseleste la puritatea relatiei noastre si au blocat o treime dintre posturile initial promise. Stiind ca orice relatie are momentele ei de cumpana care necesita compromisuri am inchis ochii si am hotarat ca iubirea merita sacrificii. Si am tacut. Si am zis ca mergem mai departe impreuna. Dupa inca o zi inima mi-a fost franta in mii de bucatele cand am descoperit ca disparuse TVR Cultural si nu se mai intorsese chiar daca soarele stralucea pe cer, iar noptile erau senine. A fost momentul cand am hotarat ca, pentru a mentine relatia, trebuia sa implic si partenerul. Si am sunat. Si le-am spus of-ul cu TVR Cultural, am plans, am implorat, am amenintat… Ei m-au invaluit in cuvinte dulci si promitatoare si sperantele au renascut iar. Nu a trecut mult timp pana cand sa realizez ca eram din nou inselata. Si am sunat din nou. Si din nou am spus parola “TVR Cultural”. A sasea oara cand am sunat deja ma stiau toti anajati raspunzatori la telefon si ma alintau drept “doamna cu tevereculturalu”. Era din ce in ce mai evident ca eram intr-o relatie disfunctionala si eram neinteleasa. Ma asteptam sa ma abuzeze in fiecare moment cu promisiuni precum “OTV” “EtnoTV” sau “Taraf”. Sufeream. Adormeam noptile plangand si incepusem sa am cosmaruri in care eu fugeam pe campuri dupa TVR Cultural care exact in momentul in care ma apropiam de el disparea ca semnalul RDS in vreme de ploaie. Dupa vreo 2 saptamani oamenii vorbitori de alta limba au revenit si mi-au zgaltait farfuria redandu-mi TVR Culturalu’ si inca niste posturi care nu ma interesau. Peste inca un an partenerul meu a luat alta forma, poate nu atat de frumoasa si clara ca prima, dar mult mai implicate in relatia noastra si TVR Culturalul nu a mai disparut niciodata…

Acum dupa atatia ani toata pasiune relatiei noastre s-a stins undeva intre farfurie si cablu, dar stiu ca am pe cineva care se gandeste la mine, e atent la toate episoadele mele amnezice  si ma suna tot timpul sa-mi aminteasca sa platesc factura. Sunt impacata. Asa ca atunci cand a disparut fara urma VH1 am facut unul din multele compromisuri care au tinut aceasta relatie si m-am prefacut ca nimic nu s-a intamplat. La urma-urmei sunt prea batrana sa o iau de la inceput…


%d blogeri au apreciat asta: