Monthly Archives: Mai 2010

Ieurooooooovizion…și echipa națională, binențeles

M-am îmbrăcat aseară în steagul românesc și am hotărât să fiu patrioată, natională, sora cu râul, ramul si devreme acasă pentru a vedea meciul naționalei. Și eurovizionul, opțional. Era deja repriza a 2-a a meciului cu Ucraina când m-am prins eu că trebuia să țin cu ăia îmbrăcați în roșu, nu cu ăilalți. Moașă-sa de galben subliminal!! În fine, bănuiesc că nu doriți analiză de meci de la cineva care habar nu are care-i echipa națională. Mai faină a fost discuția cu vecinul.  Mă, ai văzut meciu’? Ce meci? Cum ce meci? România cu Ucraina! Si? Păi, o condus a’ noștri cu 2-1 și după aia România o luat-o cu 3-2. El stă puțin și se gândește și o plasează tipic ardelenește în vinclu: Noa, las că-i  binie! O fi…

Bun, comut pe Eurovizion și îmi manifest din nou spiritual patriotic rugându-mă la Sfântul Andrei să fim măcar pe penultimul loc. Deși, de data asta, știam în ce culori evoluează ai nostri, habar nu am cine și ce o cântat. Pentru România prestau la greu Gianina și Leo: ce cântece, ce punctaje, ce emoții? Eu mă concentram să ascult ce comentau ai noștri: ba că una e lebăda tristă de la Varșovia, ba că unu’ e dalmațian, ba că unu’ de ce cântă si altu’ de ce vorbește, ba că uite-o pe Morticia… Că erau într-o ceața totală despre cum apărea punctaju’ destul de clar pe ecran, că mai încurcau steagurile (e greu cu Federația Rusa ca ei e mulți!) e la fel de evident precum faptul că TVR e societate nu știu de care și nu intră sub incidența tăierilor bugetare. Felicitări Gianina și Leo pentru un binemeritat loc in TVR!


„Regina si cu mine”

by Anku

In adolescenta aveam o carte-panaceu. De fiecare data cand eram bolnava (si frecventa racelilor era direct proportionala cu numarul testelor la matematica) ma apucam de citit cartea aia si uitam de tuse, febra si ecuatii cu grade mai mari de zero. O stiam pe de rost, aveam deja ticuri verbale imprumutate din carte si de la o vreme imi revendicam anumite fraze de zici ca eu o scrisesem. In timp ce incercati sa ghiciti daca e vorba despre “Razboi si pace” sau “Casa Buddenbrook” va spun ca era o biata carte la care radeam cu lacrimi si care ma binedispunea cat ai zice “literatura usoara”. Dupa cativa ani am devenit fan inrait al umorului britanic si daca nu treceam de anii nervosi ai adolescentei cred ca imi puneam poster cu David Lodge fix intre alea cu Hetfield si Minculescu. Cu stindardul umorului britanic in brate l-am descoperit in niste fragmente pe Adrian Mole si am zis ca mai mult nu se poate. Am ras cu lacrimi, am ras dand din picioare, am ras de am facut febra musculara, am ras pana in pragul sufocarii. Dupa aia am incercat sa fac rost de carte. Nu era. Nu era tradusa, nu era la British Council, nu era si gata. Am batut oameni la cap sa mi-o cumpere din Anglia (pardon, Marea Britanie) si cand am pus mana pe ea sa te tii hohote si lacrimi!

Bun si acum ca v-am prezentat pomu’ laudat sa va povestesc de ce ne-am adunat. Am vazut in librarii Regina si cu mine*, cred prima carte tradusa, a mamicii lui Adrian Mole, Sue Townsend. Citisem deja vreun sfert din carte (v-ati prins ca mi-am cumparat-o, da?) cand realizez dintr-o data ca nu am ras deloc. Ba ca ma mai si deprim. Cum sa nu te deprimi cand citesti ca regina Angliei (oare sa scriu cu R mare??) isi pierde “postul” ca urmare a victoriei republicanilor si tre’ sa traiasca cu toata familia din ajutorul social (si asta tocmai cand pe fundal il auzi pe Boc cum ne taie el pe noi toti, mama noastra de romani inalti ce suntem!), ca a’ batrana e bolnava rau, ca printu’ consort o ia pe ulei, cainele e in pragul inanitiei si ca in general familia regala cam trebuie sa isi taie din mobilele si covoarele istorice ca sa le intre in cutiile de chibrituri de le zice case? Regina ca regina, da cainele sa moara de foame? Din fericire imi salveaza orizontul de asteptare tocma’ clapaugu’ de Charles care isi gaseste partener de discutie pe teme de arta si istoria artei pe hotu’ de cartier, accepta propunerea asistentului social de a-si opera urechile si de a pune capat traumelor copilariei si care-si traieste libertatea, un fel de solutie a temerii terifiante de a fi candva rege, lasandu-si paru’ lung, imbracand treninguri de fas in culori viu colorate pentru a  atrage interesul vecinei plinute si ocupandu-se frenetic de gradinarit in general si de tipurile de rasaduri si balegar in special. Charles devine urgent o victima a noii oranduiri republicane care, desi in faza incipienta, reuseste sa dea semne de totalitarism si abuz, e acuzat pe nedrept, condamnat, zvarlit in inchisoare (colegul de celula frecventeaza cursurile de “creative writing” si scrie poezii!), dar evadeaza si fuge spre nord unde, stim cu totii, traiesc highlanderii si in general viata e mai verde si mai frumoasa. De salvat se cam salveaza toti (in afara de aia care mor sau ajung prin spitale cu grade inalte de securitate) prin idile mai mult sau mai putin explicite cu locuitorii reprezentativi ai minunatului cartier “Hell Close”. Comunitatea e o adunatura colorata de someri, casnice guralive, adolescenti rataciti, muncitori si borfasi care au probleme serioase in a intelege engleza standard pe care o folosesc membrii fostei familii regale si sunt, initial, reticenti la capitolul socializari cu regina “Cum sa vorbesti cu cineva al carui chip inainte il lingeai si il lipeai pe plicuri?” dar pe care foarte repede o implica in activitati precum mositul si consumatul interminabil al ceaiului.

Finalul e previzibil la fel ca si ideea (preconceputa, recunosc!) ca umorul si inocenta cretina a lui Adrian Mole sunt cam greu de egalat, iar traducerea, ca de obicei, face cu dificultate fata umorului englezesc. In rest am ras, da asa mai moderat de frica sa nu fac iar febra musculara.

*Regina si cu mine, Sue Townsend, Editura Corint, 2009, traducerea si note de Nadine Vladescu


Din viata mea, o ora. De tae-bo

by Anku

Ma duc, dau putin din maini si picioare, transpir si in 2 luni voi avea talia de viespe pe care de fapt nu am avut-o niciodata. Va jur ca asa m-am gandit cand mi-am facut abonament la tae-bo!
Si ies eu din universul meu feeric de iepurasi si mamarute, din linistea si sereniatea vietii intre patru pereti. Prima impresie: ok, astia is deschisi la minte si accepta si categoria grea, toata lumea fericita si cu sudoare pe cap. Si porneste instructoarea muzica … I KISSED AAAAAAAAA GIIIIIIIIRL Hopa, hopa, nu e bine…nu e bine deloc!!! Stiti scena din videoclipul ala a lui Michael Jackson “Black or White” cand copilu’ preferat al cantaretului da drumu’ la boxe de-l zboara pe tac-su prin tavan? Noa, cam asa era numa’ ca mai tare! Creierul se blocheaza si repeta mecanic aceeasi chestie Imediat il da mai incet. Imediat. Imediat. Instructoarea se depalaseaza catre CD player ca sa constate ca e prea incet si sa mai adauge niste decibeli. Ok, pot sa fac abstractie de chestia asta, pot sa ma concentrez, sunt zen, am venit aici sa fiu zen… zen…zen…Siiii…. Incepem!! Ne miscam de incalzire, tropaim pe mocheta. Ha, asta e tae-bo? De asta se plangea lumea  ca e greu?? Neee.. e fain, e usor, ui’ la mine cum plutesc cu cele 100 de kile… aa, tre sa dam si din manute? Dam, dam ca doar nu e mare scofala…aaa, sa luam ganterele? ce? ganterutele alea? alea, tu??? Pai asa le dovedesc eu cand…hopa is grele, is foarte grele! Io nu pot sa le ridic, de fapt tocmai mi-am adus aminte ca am reumatism si ma dor mainile si fara gantere… hai sa ne odihnim putin, doar nu vreau acuma sa dau iar intr-o criza de oase pentru un antrenament! Nu stati, nu stati!! urla instructoarea. Auzi, stii ceva, tie ti-e usor sa vorbesti: esti tanara, ai jumatate minus 10 din kilele mele, pun pariu ca ai dormit azi noapte si sigur ai fost aici si ieri. Io vin pentru prima oara, da? Io am alt ritm!!! Hai sa mai beau niste apa sa fiu sigura ca nu ma deshidratez…Uite ce desene faine au astia pe pereti, oare le-au facut sa ascunda igrasia?…si eu ma gandeasc de ceva vreme sa pictez peretii…oare in albastru..sau.. Nu sta! Nu sta! Da din picioare!! Ok, ok, nu urla ca din picioare pot sa dau si eu putin. Hai ca iar o devenit usor. Doi pasi stanga, doi pasi dreapta…plimbare curata! Stop, stop, incotro, deci stanga, ba nu dreapta, stan ….drea …cine naiba le-o dat pe astea pe repede inainte?? Vin si io, stati putin, numa sa ma prind cu ce picior tre sa incep. Gata, suntem cu dreptul catre stanga, m-am prins! Gata? S-a terminat? Ok, la urmatorul voi fi mai atenta, am inteles ca e cu joc de picioare. Uraaa de data asta am pornit bine! Si mainile zici? Picioru stang si mana stanga? Nu??! E picioru drept si mana aferenta? NU, damn it!! Mai repede?? Da io nu am inteles care picioooooooooor si care maaaaaaaaaaaanaaaaaa Imi curge o lacrima…de fapt e transpiratie!! Ura!!  Chestia asta da rezultate. Hai, ca m-am mobilizat. Lovim cu picioarele. Ok, asta am reusit-o ca i-am tras un picior in stomac colegei din dreapta. Mai stau putin sa imi cer scuze si sa o linistesc. De ce urli ca sa nu stam, vrei sa fiu nesimtita si sa arat ca nu-mi pasa?? Si sa zica mersi ca nu am putut ridica piciorul mai sus ca ii invineteam fata!… Nu v-am spus ca am facut karate in liceu?…Oo… ce vremuri!… ce vremuri!! Imi aduc aminte ca…ok, ok, nu stau da sa nu uiti ca io vin azi pentru prima oara. Facem fandari? Asa le zice?? Tu auzi cum imi pusca genunchii? Normal ca nu auzi, ca doar ai dat sonoru la muzica la un nivel care ma impiedica si sa gandesc, daramite sa ma mai concentrez stanga, dreapta, dreapta, stanga… De aia nu ma pot tine dupa voi!!! Alergare, zici? Alergare usoare? Din asta pot!! Imi place!… Mai alergam mult? Tre sa ma las de fumat! De fapt io as mai fi alergat, sa stii da plamanii mei…data viitoare va fi mai bine. Promit! Cu genunchii la piept??!! Tu nu ai inteles ca io am probleme cu genunchii??!!! Sa mai beau niste apa ca deshidratarea asta poate fi foarte periculoasa uite ca tocmai mi-a cazut o doua lacrima…Ne relaxam?? In sfarsit ceva ce imi place!! Vezi ca se poate? De ce trebuie sa ne relaxam cu capu-n jos? Stii ca nu e bine? Stii ca ametim?? Io nu vreau sa ma risc si sa ametesc pe aci, sa cad ca dupa aia nu ma mai ridica nimeni de pe jos.. mai stau putin.. oare ce avem in frigider de mancare? Trebuia sa scot puiu’ din congelator si…Luam saltelele? Ura!  Abdomenele is specialitatea mea. Bine, erau acum 15 ani, da’ am inteles ca la abdomene e ca mersu’ pe bicicleta, nu il.. Nu facem abdomene?? In patru labe?? Ha, ha amu’ ar fi misto sa ne apucam toate de latrat!! Ridicam picioru’. Ridicam ca doar n…Stop, stop…CARCEL!! Degeaba urli ca m-am prabusit pe spate ca doar io am carcel! Cand ii avea si tu mai povestim. Uite becuuuu… ce chestie si cu lumina asta. Mare descoperire!!! Tremendous!! Cum se traduce tremendous?… Tre sa ma uit in dictionar cand ajung acasa… o sa iau un taxi sa ajung mai reped.  Abdomene? Ura! Nu asa? Da io asa faceam abdomene in tineretile mele!! De ce trebuie sa facem intotdeauna cum vor altii? Refuz! No way!! Tu nu ma cunosti pe mine, da?? Sa stii ca io nu-s manipulabila ca altii! Io am personalitate, da?? Ne oprim? Sa ne fie de bine? S-a terminat de toooooot??? Hmmm… asa repede?  Nu cred ca merita banii de abonament ca parca numa’ am stat toata ora…Ma duc acasa sa ma cantaresc si mai vedem noi…
Cum???? Cuuuuuum?? 100 de kile si 100 de grame?? M-am ingrasat??!!! Clar, nu mai duc!!! Tae-bo ingrasa!!!


Just Jazzing

by A.M.

I don’t remember anymore. Did I feel more pain or pleasure? The soprano saxophone played with my feelings all evening long… made me happy and my heart took the shape of the biggest smile ever, it flooded the entire hall and made other people happy as well. You will of course ask me, how can a saxophone just do that? It’s really, really simple. He was played by Sir Sam Newsome .
„The Jazz Transcriptions of the Transilvanian Music” made me see our green valleys and feel the pain and sorrow reigning the beauty of it all, made me see our old, frail, empty villages. After that, it threw me straight into the abyss and I could feel the pain and joy of everything that touched and marked my soul forever… because everything did and does.
I mean it. I heard “ doina” played at the saxophone and I could also remember how playing music with leaves sounded like… I did.
Finally, the artistry of it all: Mr. Newsome’s solos: Beyond a genuine display of professionalism and talent… I am of opinion that Mr. Newsome wasn’t playing with his body. He was more than a saxophone player, he was part of a flow, a constant ethereal flow. He Was the Music he was playing.

P.s. …and this was about SAM NEWSOME & LUCIAN BAN Ensemble – The Romanian-American Jazz Suite ( 17 May, Cluj- Napoca)

P.s. 2: „The Jazz Transcriptions” were made by Lucian Ban, who luckily emigrated to America in order to bring us his music here and of course Mr. Sam Newsome.

Nu imi aminetsc care dintre cele doua m-au dominat in seara de 17 mai: durerea sau placerea? Saxofonul s-a jucat cu inima mea toata seara… m- a facut fericita si a dat inimii mele forma de zambet, m-a inundat pe mine si intreaga sala de fericire. Ma veti intreba, fireste: cum poate doar un saxofon sa faca asa ceva? Este foarte, foarte simplu. La el canta dl. Newsome, Sam Newsome.
“ The Jazz Transcriptions of Transylvanian Music” m-au facut sa vad vaile noastre verzi si sa simt durerea si amarul domnind peste ele, m-a facut sa vad satele noastre batrane, gingase si pustii. Dupa aceea, m-a aruncat in abis si am simtit toata durerea si bucuria ce mi-au atins sufletul vreodata… pentru ca totul si toate il ating.
Va spun, am auzit doina cantata la saxofon si mi-am amintit ce inseamna sa canti din frunza… am auzit.
In cele din urma, maiestria miraculoasa a solo-urilor d-lui Newsome:
Dincolo de naturaletea profesionalismului si a talentului…  sunt de parere ca d-l Newsome nu canta cu ajutorul corpului sau. El era parte a unui flux eteric si constant coborat de undeva din ceruri. El Era Saxofonul, Era Muzica pe care o canta.

P.s. toate acestea au fost despre: SAM NEWSOME & LUCIAN BAN Ensemble – The Romanian-American Jazz Suite ( 17 mai, Cluj- Napoca)

Ps.2 The Jazz Transcriptions au fost realizate de Lucian Ban, care din fericire pentru noi a emigrat in America pentru a ne putea aduce muzica sa aici si desigur, pe dl. Sam Newsome.


Sexy Lounge

by Adriana

Mi s-a pus mie pata acum ceva vreme să-i fac fiică-mi o cameră ca-n o mie şi una de nopţi. Trecem peste faptul că abia am ajuns deasupra pământului cu casa, da? So, cum spuneam, mă apuc să mă documentez, pe net, sărci după sărci, poze cu interioare, nu găsesc nimic să-mi placă (nici ei), aşa că rog unul dintre arhitecţii sotului, un armean născut şi crescut în Siria, să mă ajute cu ceva poze. Aseară. Omul e foarte săritor şi-i dă rapid un sărci cu litere de-alea înnodate, nu ştiu ce-o fi scris, da’ ajung pe nişte forumuri arăbeşti. Am găsit poze, multe, faine, fix ce-mi trebe mie, i-au plăcut şi fetei, da’ nu ăsta e subiectul.
Unu’ la mână, toate forumurile ălea erau roz sau mov. Toate erau cu semnături cu sclipici. Toate aveau poze cu desene animate, flori, păsărele, ursuleţi, draci verzi, adică roz şi mov, prin semnături şi avatare. Nenea grasu’ (aşa-i spune  fi-miu arhitectului, şi acum domnu’ arhitect nu ne mai lasă să-i spunem altfel) mi-a explicat că aia înseamnă că-s pentru femei. Problema mea derivă din chestia asta: pe forumurile de copii pe care bântuie fii-mia nu dai de atâtea sclipiciuri cu inimi şi flori, aşa încât am o mare nedumerire: la ce vârstă sunt considerate femeile ălea „femei”? Şi m-a mâncat atât de tare, încât i-am dat un google translate să văd nivelul discuţiilor: mă, făcând abstracţie de traducere, da, cam aia e: 12 ani. „Vaaaii ce frumos şi minunat”. M-am distrat puţin că „frumos şi minunat” nu era ce mi-a plăcut mie, ci interioarele chiciuite cu interioare franţuzeşti sau englezeşti, da’ no, or fi sătule de ce au acasă, şi probabil că nici ălea nu erau pentru tot boboru’.
Doi la mână, dacă tot eram pe forumul de femei, am găsit partea de modă, cu „rochii pentru viaţa de noapte” (aka de mireasă), „frumos şi minunat” şi ălea. Erau într-adevăr superbe, şi io am o grămadă de mofturi în cur la capitolul rochii. Apoi am trecut la partea cu „rochii spectaculos”, care erau de-a dreptul spectaculoase, un designer libian mânca-i-aş mânuţa lui făcea nişte chestii de mureai. Simple, da’ spectaculoase cu adevărat. Clic pe designer, să mai vedem alte rochii spectaculos, dăm de unele „de zi”, şi am înnebunit instantaneu: tot ce era mai sus de cot şi de genunchi era blurat. Adică se vedea rochia, faină, cam de plajă majoritatea da’ aia e de înţeles, şi tanti manechina n-avea mâini, picioare, decolteu, gât şi mutră. Presupun că bluratu’ ăla venea de la forum, că toate erau la fel, deşi puse de useri diferiţi.
Trei la mână, am găsit sexy lounge-ul lor: „căsătorit de viaţă”, zice google. No, trebuie să recunosc că n-am râs în viaţa mea cum am râs acolo. Ce-i drept, traducerea făcută de gogu avea o maare parte din merit, o oră am râs citind un rezumat la „Romeo şi Julieta”, d-apoi, frăţioare, aveau oamenii ăia, femeile, nişte probleme de te apucă bâţu’. De exemplu, una era că „a apărut spaţiere şi izolare în sine” (sau aşa ceva) un fel de lipsă de comunicare am dedus eu. Sau că în caz că-ţi vine soţul din delegaţie şi-i arde de prostii e musai să aştepţi până după aham-aham ca să-i ceri voie diverse chestii casnice (să cumperi un covor, de exemplu). Ş-apoi erau nişte sfaturi vis-a-vis de kids corner de mi-am folosit toată bunăvoinţa şi indulgenţa mea ca să mă conving că google e de vină şi de fapt ăia nu spun că lichidul pre-ejaculator e un fel de pişu. Din fericire nu existau întrebări de-alea cu „sunt gravidă?”, şi nici cu „i-am cerut id-ul de mess, acum ce fac?”.
Am găsit soluţia pentru păstrarea usturoiului mai mult timp, păcat că n-am înţeles ce legătură are cu titlurile de la bursă, că ăla era ingredientul principal, şi cred că se mai adăuga ceapă. Am găsit reţeta de slăbit, părea bună, da’ nici aici n-am înţeles câteva ingrediente, şi partea cu suc de prune după salata de roşii nu-mi era prea la îndemână. Da, toate astea erau la sexy lounge-ul ăla.
Aşa că vă anunţ că de-acu’ încolo mă mut pe forumul cela şi postez cu translatele, până se găseşte o metodă de testat vârsta şi virginitatea. Şi gramatica, dat fiind că mare diferenţă nu-i.


Trei scurte

  1. Window-shopping-ul pe net ar trebui sa se numeasca windows-shopping (cu scuzele de rigoare pentru utilizatorii de Linux)?
  2. Ieri seara plimbandu-ma printre blocurile care devin incet-incet colorate datorita programului “izolarea”, am descoperit o noua moda de socializare: adunatu’ grupurilor in garaje (nu ploua!!) unde se desfasurau variate activitati de relaxare precum ascultatul de muzica la volum aproape maxim, mancatu’ de seminte cu implicitul concurs de scuipat coji distanta astfel incat sa se iasa din perimetrul garajului sau pur si simplu discutarea ultimelor sicane de la “Nora pentru mama”. Azi maine vom auzi discutii de genul: “Unde iesi diseara?”- “A, am fost la coafor ca diseara ies in garaju’ lu’ Cutarescu.” Lasand la o parte asocierea oximoronica dintre a iesi si inauntru, presimt ca in curand vom avea si garajele de fite pe care le vom recunoaste dupa Mercedesurile parcate la usa garajului deoarece inauntru sta de vreo 12 ani inamovibila Dacia castigata pe carnetu’ de CEC in 1978 (toamna). Bine ca suntem inventivi pe timp de criza…
  3. Problema antrenorilor din Romania e ca nu le explica clar jucatorilor la ce poarta sa atace.

Citind inainte. Cu bucurie

by Anku

Catam* un vinovat. Un vinovat datorita caruia nu poci eu a scrie pe acest blog despre carti. Catam un vinovat extern, ca doar nu oi fi io. Eu nu sunt niciodata vinovata :). Ca imi place sa citesc, ca dau din picioare isteric daca nu apuc sa citesc macar o pagina dintr-o carte pe zi. Si daca nu reusesc ma simt ca o gospodina care si-a lasat vase murdare in chiuveta. (desi gospodinei nu prea cred eu sa i se intample chestia asta cu vasele). Si vroiam sa scriu si eu in termenii de vaaaai m-a lasat cu sufletul la gura; mi-a taiat respiratia de atata frumusete;  nu m-a impresionat dar a trebuit sa o termin, semn ca era ceva-ceva acolo; am aruncat porcaria de la primele pagini. Ca datorez asta cartilor ca prea m-au imbucurat de-a lungul vietii. Ca de atata ori vroiam sa impartasesc cu cineva placerea asta, sa aflu ce carti le alin(t)a altora sufletul. Ca mi se pare ca ingramadesc platitudini pe centrimetru patrat de blog daca scriu despre carti si oricum ce vreau sa spun ramane mai incifrat ca scrisul egiptean inainte sa dea Champollion ochii cu el. Din incapacitatea/prostia/superficialitatea mea!!

Deja din punctul asta mi-a scanteiat ideea vinovatului strain de mine (alogen, vorba Laurei). Si vorba bancului (vedeti cum tot folosesc vorbele altora?? vedeti cum nu is in stare?!! despre asta ziceam!!!)  m-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta si…nimic. Poate din spate…. Din spate venea agale ca o doamna venerabila ce este Facultatea de Litere. (acum, absolventi la fel de venerabili, veti sari catre mine strigand “Blasfemie!”, dar mai rabdati-mi putin nepriceperea cuvantului). Ca datorez multe acelei facultati e limpede, ca am descoperit munti de carti cu care poate altfel nu m-as fi intalnit. Si as fi regretat. Dar aceeasi facultate m-a transformat, din punct de vedere livresc, intr-un robot. Datorita acestei doamne am devenit o masina de citit un roman de 500 de pagini intr-o zi de biblioteca (de atunci mi-a ramas pentru cativa ani ticul foarte urat si jignitor pentru carti de a verifica din 10 in 10 pagini cate mai am de citit), un program de calculator care analiza obiectiv si numai obiectiv (acolo subiectivitatea era balsfemie!) orice pagina de fictiune, un sablon de teorie literara pe care il aplicam constiincioasa fiecarui text sa vad unde pusca si unde nu. Culmea paradoxului doamna nu era deloc umana. Dar am inteles-o. Atunci am inteles-o. Dar pierdusem, fara sa stiu, adrenalina scufundarii in placerea cititului, textul care exista in afara tuturor actiunilor critice, doar atunci, pentru mine, cea care deschideam cartea. Si sa nu mai zic ca ma simteam obligata sa citesc numa’ titluri. Grele, clar!

Inca am ramas lecturistic handicapata (cam ca sufletele alea din documentarele de pe Discovery care is blocate pe culoarul dintre doua lumi), desi imi permit sa citesc doar din perspectiva imi place-nu imi place si sa stau 10 minute la aceeasi fraza, minunandu-ma de frumusetea ei. Nu ma mai zoreste nimeni, nu mai vrea nimeni pareri incarcate de teoria scortoasa si impartiala si nu mai contorizez pagini. Niciodata. Dar tot nu pot povesti despre carti pentru ca inca nu stiu sa povestesc decat in felul ala care “striveste corola”. Si cand o fac altfel ma inunda valul de nemultumire. Dar am sperante ca se poate, frumos si pertinent in acelasi timp, de la generatia ceva mai tanara. Poate asa mai invat si eu cate ceva. Subiectiv, vorbind!

…si ce ziceati ca cititi zilele astea?

*varianta populara a verbului “ a cauta”


%d blogeri au apreciat asta: