by Laura
Eu de felul meu am fost copil cuminte. Decît cuminte, doct, şi mai ales decent (asta e citat din Moniku, da acuma ea e răcită, deci punem de-o licenţă poetică, sau de-o licenţiozitate profetică. Depinde de perspectivă). Aşa. Revenind: genu ăla de copil care recită la musafiri Treceţi batalioane române Carpaţii, vorbeşte foarte corect fără a stîlci şi împletici cuvintele, un pic rîrîit, bonus ochelari din clasa numero 1. Mai sunt copilaşi d-ăştia, aşa am auzit, pionieri de frunte, cărora învăţătorii, profesorii, părinţii, vecinii le prevăd un viitor strălucit, dar care îşi asigură invidia întregii clase din ziua numero 2 de şcoală cînd se descoperă că ei ştiu deja să citească, fiindcă au învăţat singuri.
Primele mele casete au fost cu Dr Alban, Sandra, Roxette şi Pet Shop Boys, pe care boys i-am iubit la nemurire, cu accent romantic pe Neil Tennant, pînă m-am făcut mai mare ş-am aflat că-i gay (chestiune care de altfel s-a dovedit a fi premonitorie pentru… ah, dar să nu intrăm în soiul ăla de detalii). N-am înţeles niciodată, în întreaga mea adolescenţă de copil crescut pe betoane animozitatea dintre roackeri şi depeşişti, deşi fiind mereu tunsă scurt eram clar încadrată la depeşişti. N-am înţeles fiindcă habar n-aveam ce-i aia Depeche Mode. Cînd m-am făcut mai mare am aflat. Fire romatică şi sensibilă fiind, n-am prea rezonat la de’ alde G’n’R (decît, evident, alea cu „Ploua infernal în noiembrie” şi „Nu plînge în noaptea asta”), Queen era cam zgomots şi mă enerva groaznic nasul ascuţit al lui Mercury, U2 hai că mai erau cumva da tot alea lente, nu că Sunday Bloody Sunday!
Într-o tabără am auzit ceva melodie care tare mult m-o mai încîntat, mai ales bucata „and the forests will echo with laughter”. De pe acolo a început, şi uite-aşa, din una-n alta, (printre altele m-am apucat şi de fumat) am ajuns la momentul „dar ce hardare agitată rasare? Nu-i a mea!… A mea e oare?” Cu raspuns: îhîm, al meu şi capul bretonat care executa mişcări de aruncat pleata ba-nainte ba-napoi şi mîna care se preface a chitări şi picioarele cu detentă de NBA – spre oripilarea duduii blonde şi uşor deranjate de decibelii foarte conştiincios emişi de Dickinson. Am încercat noi acolo cu Anku să răcnim un Run to the hiiiiiills ruuuuun for your liiiiiiiife ca să antrenăm masele din jur ca să biseze băieţii, da ne-o pleznit în urechi organizatorii cu ceva cîntec din ala de reclame la tranzit intestinal cu „viaţa e minunată”, în semn ca gata, cătă căşi, o mai zis lumea prin jur că „în Bucureşti o fost mai mare show-ul”, că „sonorizarea proastă” şi altele, dar în momentul ăla jurul meu era aşa de mare că nu o prea contat.
Deci fost, plăcut, plus, vorba lui Gonga „Mers acasă fuguţa la Youtube să ne mai satisfacem”. Check.
Şi uite-aşa, deşi în tricou alb cu Tweety şi blugi de Busta Rhymes, participă subsemnata la mult comentatul concert al lui Iron Maiden, Cluj, 15 august, anul de graţie 2010. Numa că acuma mă cam doare gîtu, pe exterior, că nici să pogoleşti nu-i uşor.
A, şi la mulţi ani Mariilor, Marioarelor, Marinilor, Marinei şi se cuvine să urăm şi Fosei Marianelor, ca să avem totuşi o legătură cu titlul.
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...