Par anormală

by Anku

Bloguiesc și eu în gând.* Nu doar idei, ci postări serioase cu figuri de stil, vizionarisme literare și jocuri de cuvinte toate îmbibate bine în eterna mea căutare: umorul. Dacă n-ați găsit în scrierile mele nici figuri de stil, nici vizionarisme literare, nici jocuri de cuvinte și, binențeles nici umor să știți că pe cât de frumos le scriu, pe atât de frumos se duc ele în locul fericit în care ajung toate postările care nu văd lumina blogului. Ah, și ce frumos scriu eu în gând…. Problema cea mai mare e că odată cu postările se duce și scurtătura. Să vă explic: mai mereu în întârziere și tot timpul pe fugă am căutat vreme de cîteva luni drumul cel mai scurt între punctele A și B, cu variațiunea B – A (unde A este acasă și B stația de troleibuz). Acum vreo lună am găsit-o: o alee ascunsă pe după gunoaie (dar viață nu e toată parfumată, nu?) pe care circulă doar pisicile. Perfectă! De la o vreme, cu vreo câțiva metri înainte de virarea pe scurtătură îmi vine Ideea de Postare. Genială, sublimă, unică. Normal că tastând eu în gând postarea fără de pereche uit de scurtătură. După câteva săptămâni am realizat că fix în același loc îmi vine ideea. Idee care aduce fără drept de apel momentul amnezic, drumul lung și sprintarea spre troleibuz. Atingerea punctului B reprezintă invariabil uitarea postării din care nu mai rămâne uneori nici măcar ideea. Degeaba îmi storc eu neuronii până nu mai pot: pauză, pauză, pauză. Și a doua zi de la capăt: întârzierea, Ideea, ratarea scurtăturii, înjurătura, stația, pierderea ireparabilă, îmbogățirea înjurăturii, resemnarea. Din toate astea eu rămân cu două doruri nealinate: a zilei în care voi porni și eu dracului la timp și a locului acela mitic în care postările mele sunt extraordinare, fantastice și nemaiîntâlnite.

*Idee inspirată de leapșa Madelinului