Monthly Archives: Octombrie 2011

Pe cind mai citeam

by Laura

O carte la care nu ştiu cum sã mã raportez. În mod clar, dincolo de a empatiza, cã n-a fost cazul, m-am chiar inflamat un pic, am citit-o cu dat ochii peste cap – nu chiar ca pe Foamea lui Hamsun, pe care m-am rãzbunat neterminînd-o – şi cu trîntit cartea cu capu-n jos cu un “of” de bãbuţã nervoasã cã nepoţii pur şi simplu trãiesc pe altã planetã. Deşi frazele de recenzie de pe coperta spate o numesc roman-poliţist, curajos, comic şi labirintic, în ochii mei poliţist n-a fost (un domn britanic devenit detectiv cãutîndu-şi pãrinţii timp de 14 de ani cu o fervoare – nu cã n-ar fi îndreptãţitã, doamne fereşte, dar dupã cum e prezentatã e – uşor naivã, necalculatã şi în afara realitãţii respective, mai ales cã oamenii dispãruserã în Shanghai, el fiind trimis de oameni de bine în Aglia post-eveniment), comic nicidecum, sã fiu omletã dacã am scos mãcar o grimasã (şi ştiţi cã am ceva simţ al umorului!), curajos – o fi, doar cã necunoscînd contextul politic (relaţiile anglo-shanghaiene de început de secol XX), subtextul respectiv mi-a alunecat (bine, m-am prins cã nu e de bun simţ sã faci trafic cu opiu sub masca unor societãţi comerciale), iar de labirintic – da, este! E aşa de labirintic cã pînã la urmã n-am mai priceput ce vrea sã transmitã autorul. Nişte planuri temporale care gliseazã pînã simţi nevoia sã iei în mînã creionul şi sã treci pe hîrtie ca sa pricepi succesiunea întîmplãrilor, fiindcã din capitol în capitol personajul (romanul e scris la persoana I) are nişte amintiri din care el abia acum (momentul t+1, cã romanul scris ca amintire) pricepe cã atunci trebuia sã priceapã o chestiune anume (deşi tu nu prea înţelegi, nici dupã lectura completã, cam ce ar fi trebuit el sã priceapã în momentul t-1, cã e fix egal, în desfãşurarea acţiunii, dacã pricepea atunci sau cã a priceput în momentul t), doar cã exprimarea faptului de înţeles este întreruptã de o întîmplare curentã (a momentului t+1), pe care ne-o povesteşte. Evident, şi întîmplarea curentã are de a face cu subiectul – “cazul”, sã-i spunem. Omul e detectiv şi are de rezolvat un “caz” (o chestiune nedezvãluitã ţinînd de politica internaţionalã), de aia se întoarce, matur şi realizat în societate fiind, la Shanghai. Acolo se întîlneşte cu iubirea lui neîmplinitã (cãsãtoritã cu un domn în vîrstã, dar cu renume) şi cu prietenul din copilãrie (asta mai încolo, cînd lasã la o parte posibila împlinire a iubirii pentru o pistã care poate duce la gãsirea pãrinţilor – o pistã care mie, imagistic, mi-a amintit de The Texas Chainsaw Massacre – dar asta ţine de mine, nu e musai cã-i aşa). Nu am priceput dacã a soluţionat “Cazul” de politicã internaţionalã, care pare strîns legat de gãsirea pãrinţilor (deşi finalul dovedeşte cã nu prea e). De fapt dacã mã gîndesc bine, n-am priceput mai nimic. Personaje lãsate în suspensie, o fîlfîire de gesturi care îţi dau senzaţia, ca cititor, cã poartã o încãrcãturã, dar pînã la final sînt complet uitate, o sensibilitate a personajelor care pare nenaturalã, calchiatã şi cabotinã, şi o soluţie a nabii de cotidianã a jumãtate din mister.

Citesc alte recenzii. Poate cã pe mine personal m-a enervat nesiguranţa personajului. Nu ştiu, vedeţi şi voi şi povestim dup-aia.

Anunțuri

Roadtrippin’

by Laura

Noa cã merem la chef. În Floreşti, la buna mea prietenã M. Yeah! Îmi dau seama cã n-am fost niciodatã la ei, de cînd s-au mutat. 2 ani şi ceva. Tulai sóre!  Vorbesc cu buna mea prietenã S. , “Mergem cu vãru-meu cu maşina, cã şi el stã acolo”, zice S., “atîta cã noi avem de mers la un eveniment îninte de asta. Da’ te sun cînd ieşim”. “Bine”, zic, “super, şi eu am a mã foi prin capãtu’ ãla de oraş, deci la fix”. Bun, zis şi fãcut, vine ziua de sîmbãtã, încep sã mã foiesc organizat. Organizarea se deterioreazã pe parcurs din varii motive, rãmîn cu nişte timp în plus, mã tîrãsc prin mall-ul din capu’ ãla de sat pînã îmi vine sããã… Mã rog. Sã. Cu vreo juma’ de orã înainte de estimarea întîlnirii cu restul echipei mã pornesc, organizatã şi uşor jenatã la pantofi, pe jos înspre un punct mai în drum, sã nu intre oamenii cu maşina în parcarea de mall, sã nu pierdem din timpul preţios de chefuit. Apus de soare tomnatec, eu pe jos, la ieşirea din Cluj, prin praf şi raze. Frumos, ce mai.

Sun S., cã am gãsit o ieşiturã din şosea (doar nu sîntem atît de naivi sã facem trotuar pe-acolo!)  pe direcţia de mers, şi îi aştept acolo. Uit sã întreb ce culoare, marcã, numãr are maşina cu care vin – dar, în definitiv, doar mã vãd ei, cine mai stã pe marginea drumului sîmbãta la apus? Aprind o ţigarã şi mã uit în jur, amuzatã de claxoanele şmecherilor – nici nu-i bag în seamã. În jur cam mizerie.

Şi o domnişoarã cu un rucsac imens şi o plãsoacã, postatã în arealul meu de aşteptat. Un pic pare nervoasã. Eu o compãtimesc, cã ştiu cã dupã mine vin ai mei, ea sãraca, o fi la autostop, nu ştie pe cine ia. Deh… Se mai iveşte un nene. Stã şi el în areal. Hm. Brusc am o revelaţie – e staţie de autobus de Floreşti. Nu era chiar evidenţiatã.

Se pare cã obişnuiţii locului ştiu. Mã înfãşor în eşarfã, ca devine rãcoare. Mai vin douã doamne. Stau şi ele în areal. Apare autobusul. Mã plimb în direcţie opusã, ca sã fac evident faptul cã eu nu de aia stau. Pleacã autobusul. În staţie trage un break. Crem. Cu numãr KNT. Mã umflã rîsu’ – V., vãrul lui S., a absolvit Filosofia, ce drac de alt numãr sã poatã avea, hehe! Pe scaunul din dreapta, breton drept şi ochelari. S.  Bine c-o ajuns! Deschid voioasã portiera din spate şi, cu emisfera dorsalã stîngã aproape aşezatã, emit un “Seeeeruuuus!… da’ mã …” şi vãd lîngã mine o domnişoarã blondã în trening. N-o ştiu. O fi ceva pretenã de-a lui M. Lîngã ea o altã persoanã de sex feminin. N-o cunosc nici pe ea. De pe scaunul din dreapta se întoarce o altã fiinţã de sex feminin. Cu breton drept şi ochelari. Da’ n-o cunosc nici pe ea. Cu atît mai puţin pe şoferul cheluţ. Emisfera dorsalã stîngã rãmîne în aer, relativ incomod, cã piciorul drept mi-e încã afarã. În afarã de “Ioi…” nu pot emite nimic. Şoferul mã întreabã amabil “În Floreşti veniţi?”. Mã precipit. “Da! Dar v-am confundat cu prietenii mei! Îmi pare rãu! Vai ce fazã!” “Haideţi, cã vã ducem. Unde trebuie sã ajungeţi?””Mpãi sã vedeţi… mnu ştiu!”

(M-am dat jos, am mai tras nişte poze, ş-apoi o venit ş-ai mei şi ne-am dus şi ne-am chefuit)


Povestea inundațiilor mele triste

by Laura

Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, m-a prevenit vecinul. Nu se cuvine să vârâţi câlți în capătul țevii fisurate şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta

Prima a fost dură, a venit peste mine la nici o lună după mutare, m-a luat prin surprindere, am ajuns acasă între două cursuri și ea era deja acolo, așteptîndu-mă tolănită peste tot, îmi cuprinsese în îmbrățișarea ei cărțile (aflate pe podea), combina muzicală și CD-urile, covorul, ajunsese departe, pînă pe balcon, podelele casei mele nefiind drepte pe vremea aceea, cum nu sînt, de altfel, nici acum. Venise de departe, din străfunduri nebănuite, încărcată cu multe și mărunte – și din păcate și mai mari – bucăți de cotidian (oase de pui, bucăți de var, coji de pepene verde, șomoioage de vată sticlată, tinichele, hîrtie…). Nu mă așteptam, nu știam cum s-o tratez, am fugit să chem puternicii zilei: doamna care juca pe atunci rolul de administratoare a venit să vadă și ea (era o femeie mai mult curioasă decît eficientă), a văzut, și a plecat cu aripile capotului fluturînd misterios și trist: ”N-am ce să fac, se mai întîmplă”. Am înțeles că sînt singură în fața Ei, așa că m-am adunat și m-am apucat s-o scot, încet, cu găleți și lighene și cîrpe colorate, să tîrăsc lucrurile mustinde undeva unde Ea nu ajunsese. Apoi au venit instalatorii și au tras canalizare separata la baie. N-am mai întîlnit-o de atunci. Urmele ei însă s-au simțit multă vreme în aerul inspirat, pe peretele înnegrit și în filele unora dintre cărți… Nu mi-e dor de ea, avea un miros prea greu.

Peste nu prea multă vreme, cînd spațiul meu începuse să capete o noimă calmă și călduță, a venit cea de-a doua… Fascinantă în refuzul ei de a se deconspira, venea doar dimineața, la ore cînd nu poți avea ochiul treaz, se insinua pe podeaua băii, creștea pînă aproape de fatidic, apoi se oprea. Și stătea acolo, sfidătoare, direct pe podea. Era limpede, nu aducea nimic cu sine. Au fost peste trei întîlniri între noi, o pîndeam să-i prind sursa, dar ochii arși de veghe refuzau s-o găsească, pînă cînd, precum cei lipsiți de lumina zilei își ascut urechea, am auzit-o. Venea de sus. Vecinul de deasupra o renega, din țevile lui îngrijite și cosmetizate la zi era imposibil, spunea, să se iște așa ceva, sigur de la mine e. Dar viitorul apropiat a dovedit: se înșela, și după solia-mi se pare că vecinul cu cunoștințe de instalatorie a stat de strajă, iar venirile ei între hotarele mele au încetat. N-am regretat-o, era prea absconsă.

În caierul orologiului se torseseră deja multe, multe fire, aproape că uitasem de cele două, cînd s-a infiltrat cea de-a treia. Întîi discret. I-am văzut aripile umede pe tavanul bucătăriei, mici, pleoștite, nu le-am luat în seamă, era doar un mic vis urît care a doua zi dimineață va fi o amintire a conviețuirii pașnice la bloc. A doua zi după-amiază era departe de a fi o amintire, era o prezentă pasăre cu aripi de anvergură care cuprinsese în îmbrățișarea ei umedă și tavanul băii și al camerei. A trebuit să dau o altă geografie teritoriului de pe podea, una a vaselor colorate care să-i cuprindă revărsarea și a întinderilor de țoluri groase s-o absoarbă. Pe seară devenise incontrolabilă, nu pridideam cu storsul, culorile din țoluri începeau să se șteargă, vecinul de deasupra străjuia și el împreună cu cel din laterala sa, cu multe vase, uși și ferestre deschise și multe peturi goale, cerînd diverse celor de și mai sus. Am urcat eu cu solie mai calmă și mai sus, am bătut la porți închise, și m-am întors, trecînd printre peturile goale ale vecinilor, spre tărîmul meu lacustru, unde nu prea aveam ce să mai fac, și de teamă să nu mă izbeasc-un val, am pornit-o aiurea spre cetatea cea mare și luminată a orașului, poate urma să găsesc și eu un pet, poate are să mă ajute să plutesc. Pasărea cea mare s-a fîflfît molcom după vreo două zile, gonită de cei de și mai sus, care lipseau de-acasă pe cînd se spărsese vena cea mare din care s-a ivit pasărea și care s-au întors spre a ne găsi în mare și umedă jale, fără însă a ne alina durerea cu vreo reparațiune altfel decît verbală. Nu mi-a părut rău după ea, a stat prea mult.

De aceea aseară, cînd am pășit alene în bucătăria întunecată, zgribulindu-mă din cauza ploii mărunte care îmi pătrunsese în oase de la gară pînă acasă, gata să despachetez și să încălzesc bunătăți, și întinzînd grațios virful pantofului de casă din pîslă, am simțit cum devine greu de apă, și am auzit acel inconfundabil fleoșc al bălții, am mai dat-o și naibii de mufă fisurată care a picurat tot weekendul!


(încă nu am găsit un titlu)

by Anku

De ce ai nevoie de toate cărțile astea?, m-a întrebat plictisit, întorcându-și privirea spre geam. La urma-urmei există internet. Acolo găsești ORICE.

Pentru ziua în care se va opri curentul, i-am răspuns.

Ca de obicei nu am nimic interesant de zis (plecată e pe veci inspirația) vroiam doar să vă spun că Terorista se întoarce.

by Laura, la temă, în loc de titlu :mrgreen:


Liberte, Egalite, Beyonce

By Pan Tofu’

Lungã pauzã. Da’ lungã cu motive! Locale, naţionale şi internaţionale. Le luãm femeieşte – ca sã nu zic bãbeşte, cã nu-i cazul.

Locale: fulãu de evenimente la Cluj. S-a dat în folosinţa publicului Cinema Mãrãşti, recondiţionat şi cu proiecţii gratuite. Fiind la doi paşi de locuinţa-mi, n-am apucat sã ajung. Zilele oraşului istoric – cred cã e ceva noutate, cã nu reţin sã fi fost mai d-anţãrţ. Cert e cã în centrul Clujului nişte profesionişti s-au îmbrãcat, cîntat şi dansat medieval. Dovezi nu posedãm cã pe cînd sã-i tragem în chip au iniţiat o implicare a publicului la tarantelã. Şi splionggggfşşş! (sunet de picioare luate la spinare. Ale mele picioare.). Mai fu Octombrie Fest+/- Sãrbãtoarea recoltei. Zic “+/-“ fiindcã pe cînd am ajuns la celebrare recolta consta în comerţ cu obiecte gonflabile, colorate ţipãcios, zburãtoare şi fosforescente. Toamna muzicalã clujeanã. Am vrut la duelul viorilor (Stradivariul cu Guarnierul) şi intrînd eu cu tot cu tenişi în agenţia de bilete sã întreb de – evident – bilete, am rãmas nereperatã la discursul al doamnei responsabile cu – evident – biletele, care mi-a sacadat (cam cum i-ar zice bunicu-sãu lu’ Heidi fetiţa munţilor, pe cînd respectiva se afla în leagãn): “De concertul de luuuni ne ocupãããm luniii, azi-ne-ocupãm-de-concertul-de aaaazi!”.  Era vineri. Poate merem la ãla de miercuri. A, şi s-a inaugurat şi Cluj Arena. Îi maaaare, impresionant de mare, te gîndeşti la filme americane în care se întîmplã chestii pe stadioane. Lume multã clar cã a fost, foialã, un soi de pelerinaj, vorba Licuriciului, poze fãcut, artificii vãzut, toaletã cãutat, gãsit una deschisã dupã foooo’ juma de orã. Fãrã hîrtie. Detalii, en fin. Frumos, deşi unii spun cã ar fi fost mai bine în afara oraşului, şi mã întreb eu cam cum o sã fie cu poluarea fonicã, dar ce e cert cã e acolo, e uriaş, e al clujenilor. Şi galeria U a fãcut chiar spectacol. Cred cã încep sã am tendinţe de microbism.

Internaţionale: în Egipt e cald. Foarte cald. Şi uscat. Dacã te încui pe dinafarã din cauza unei mîţe obraznice şi n-ai pe tine decît costumul de baie e de dorit sã ai agrafe în pãr. Ca sã poţi deteriora plasa contra-insecte în mãsura în care sã îţi inserezi mîna şi sã descui drugul care ţine încuiate geamurile dindãrãtul plasei susmenţionate, pentru ca apoi sã sari în camerã şi sã descui uşa. (Ca norocu’ cã în Egipt sãtucul turistic are doar nivelul parter). În Egipt înveţi sã zîmbeşti în loc de rãspuns, cam pe la a 15-a oarã cînd aceeaşi persoanã te abordeazã cu “Hello my friend! Where are you from?”. Mai înveţi sã negociezi pînã te simţi Hagi Tudose, pentru ca în duty free ca sã afli cã de fapt ai fost Mafalada, începi sã te obişnuieşti sã nu vezi/ auzi/ miroşi cîini sau femei (oricît de peiorativ sunã, nu asta e intenţia, pur şi simplu lipsesc din peisaj, şi mai aiurea e cã nu îţi dai seama de chestia asta decît pe la jumãtatea sejurului). Marea Roşie are diverse nuanţe de albastru (din cauza coloniilor de corali), are nişte scoici demenţiale şi nişte vietãţi de începi sã-ţi doreşti o chelie ca a lui Cousteau. Wind surfing-ul şi kite-surfing-ul şi snorkeling-ul şi scooba-diving-ul sînt la fel de frecvente cam ca spãlatul vaselor la noi. Per total, meritã.

Naţionale: dacã veţi urmãri ştirile de la ora… pfff, de la orice orã, veţi înţelege de ce n-am performat.

Toate bune şi-o toamnã parfumatã! Ne-am întors.

P.S. Titlul nu are nici o legãturã cu conţinutul, dar bãnuim cã nu e mare supriza.


%d blogeri au apreciat asta: