Vineri, dimineaţa

by Laura

Autobusul 8 nu se “ia” pur şi simplu. Adicã nu te duci în staţie, vine, te sui şi gata. Nu-nu! Autobusul 8 e un fel de divã cu precizie balcanicã a RATUC-ului: se lasã aşteptat, oftezi, dai din picioare, te resemnezi, speri, te uiţi la ceas ca la sabia lui Damocles, disperi, priveşti în gol, tresalţi, fumezi ca-n faţa maternitãţii, înjuri, lãcrimezi cînd apare.

La -10 grade tot procesul devine mult mai intens, deşi mult mai lent. Sau poate tocmai de-aceea. Mã uit în jur. În staţie mai e o tipã drãguţã care fumeazã şi se foieşte ca un pinguin pe banchizã – mie mi-e prea lene sã fac chestia asta, încã nici nu-i 8 (nici ora. Nici autobusul). Observ brusc cã tipa drãguţã are nişte cizmuliţe roşii foarte foarte scîlciate în spate. Mã mir şi mã întreb de ce le-a ales, nu se îmbinã cu nimic din ea, sînt complet rupte de ea, ca şi cum ar fi pedepsit-o cineva sã le poarte. În timpul acestor consideraţiuni se mai insereazã o prezenţã în cîmpul meu vizual. O fiinţã bondoacã, îmbrãcatã aiurea (mã zgîrie o bascã bãrbãteascã de varã neagrã cu nişte modele extrem de aurii), slinoasã, cu defect la un picior şi o plasã mare şi înecatã cu alimente. Se scotoceşte dezorganizat prin buzunare şi-i cade pe trotuar un bilet de tren. Toatã fiinţa ei e haoticã şi invazivã. Încerc sã mã uit în altã parte. Dar nu mã pot abţine, mã duc lîngã ea, ridic biletul şi i-l întind. “V-a cãzut”. Întoarce o faţã rotundã, nespãlatã şi ştirbã, dornicã de vorbit. Are şi un mic defect de vorbire. “Da` nu-i bhunã! Cã amhu am vhinit cu el, cu phersonalu`… ”. Presimt schimb de cuvinte inutile şi mormãi ceva îndepãrtîndu-mã. La orizont apare verdele urît al autobusului. Trage în staţie mult în faţã, şi mã iritã cã trebuie sã mã deplasez cîţiva metri. Cînd sã urc aud o bufniturã în spate. Bondoaca e întinsã pe jos, cu alimentele din plasã împrãştiate pe trotuar. Parcã se opresc secundele. Apare brusc tipa mea cu cizmuliţe roşii scîlciate, o ridicã, eu îi culeg portocalele şi cîrnaţii de pe jos, şoferul închide nepãsãtor uşile. Cizmuliţele strigã “Domnu`!! Nu închideţi!”. Mã mir de vocea calmã, dar stãpînã pe situaţie. “Te doare?” întreabã cizmuliţele. Uşile se deschid. Bondoaca scoate nişte sunete incoerente şi speriate şi se abandoneazã complet în mînile noastre. O doare. Oamenii din autobus nu se trag mai încolo şi stãm toate trei în uşã, ca într-o lume necunoscutã. Autobusul pleacã şi dupa ceva vreme se ridicã o copilã sã o lase pe bondoacã sã stea jos pe cel mai apropiat scaun. Restul oamenilor privesc, îşi întorc capetele şi se zgîiesc, parcã ar vrea sã vadã sînge. Nu mişcã nimeni, nu vorbeşte nimeni. Doar privesc. Bondoaca, acum aşezatã, mormãie încet şi îşi dezgoleşte brusc piciorul, pînã deasupra genunchiului. Are şosete de lînã tricotate manual luate pe piele în nişte boncanci bãrbãteşti butucãnoşi. Simt cã n-am fãcut destul, parcã încã e în grija mea. Scormonesc prin geanta mea plinã de tot soiul şi-i dau nişte şerveţele umede, sã îşi cureţe julitura latã care îi cuprinde genunchiul şi primprejur. Îşi suflã şi nasul în ele. Cizmuliţele coboarã. Bondoaca scoate un mobil şi vorbeşte fonfãit şi tare. Cobor şi eu. În Someşeni adastã ceaţã groasã. Abia aştept sã-mi fac o cafea tare fierbinte.

Anunțuri

4 responses to “Vineri, dimineaţa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: