by Anku
Venim înotând de la grădi. După 24 de ore de nins fără oprire calendarele alea cu peisaje ireale de apar în lunile decembrie, ianuarie, februarie îs fix patina. Patine, zici? N-ar fi rele. După aproape o oră de drum ajungem acas’. Adultul cu picioarele ude. Se propune schimbarea picioarele cu altele noi nouțe și calduțe după care promit să mă reaventurez în zăpadă. Mă descalț, șterg balta, iau șosete curate. Ce a urmat sunt pagini de roman. Sună telefonu’. În juma’ de minut de conversație copilu’ decide să se dezbrace și el. (Bine, poate o fi ud). După o pereche de ghete, 3 pantaloni, 2 perechi de șosete, o geacă, un pulover și un fular decidem că nu e ud. Încă nu-l îmbrăcăm la loc pentru că parcă ar mânca ceva. Cel puțin așa susține. Îi dăm să mănînce. Căutam mănușile personale. Le găsim. Nu le mai găsim pe ale copilului. Sună iar telefonul. Copilul vrea apă. Îi dăm. Constatăm că apa curge lin spre frigider. Luăm repede șervețele, dar nu ratăm o baltă în care dăm ca ăia din proverb. La telefon auzim o întrebare, copilul ne întreabă și el vreo 5 lucruri. Nu mai știm cu cine vorbim, ce făceam. După un efort de memorie constatăm că putem bifa la amnezie și partea aia cu identitatea. Închidem telefonul că oricum nu eram coerenți. Căutăm salopeta de iarnă. I-o prezentăm cât mai atractiv copilului. Ca de obicei copilul își exprimă aversiunea luând-o la fugă. Îl prindem (manevra placare) și îi explicăm răbdători. După juma’ de oră îl convingem. După încă o juma’ de oră reușim să-l și îmbrăcăm cu ea. Îndesăm cu greu în ea maieu, bluză de corp, pulover. Luăm geaca, mănușile, căciula. Copilu’ propune să luăm și vreo 3 mașinuțe, o pungă cu alune și o sticlă cu apă. Le luăm. Îmbrăcăm copilul. Iar îi căutăm mănușile. Mai căutăm mașina zburată sub dulap. Presimțind pericolul lăudăm salopeta. Copilul pare resemnat că trebuie să o poarte. Căutăm cheile. Nu le găsim. Transpirăm. Găsim cheile. Deschidem larg ușa și respirăm ușurați. 3 secunde. Că după aia se aude:
„MAMI, FAC PIȘU!”