Prin zăpadă sau viața cu un copil de 3 ani

by Anku

Venim înotând de la grădi. După 24 de ore de nins fără oprire calendarele alea cu peisaje ireale de apar în lunile decembrie, ianuarie, februarie  îs fix patina. Patine, zici? N-ar fi rele. După aproape o oră de drum ajungem acas’. Adultul cu picioarele ude. Se propune schimbarea picioarele cu altele noi nouțe și calduțe după care promit să mă reaventurez în zăpadă. Mă descalț, șterg balta, iau șosete curate. Ce a urmat sunt pagini de roman. Sună telefonu’. În juma’ de minut de conversație copilu’ decide să se dezbrace și el. (Bine, poate o fi ud). După o pereche de ghete, 3 pantaloni, 2 perechi de șosete, o geacă, un pulover și un fular decidem că nu e ud. Încă nu-l îmbrăcăm la loc pentru că parcă ar mânca ceva. Cel puțin așa susține. Îi dăm să mănînce. Căutam mănușile personale. Le găsim. Nu le mai găsim pe ale copilului. Sună iar telefonul. Copilul vrea apă. Îi dăm. Constatăm că apa curge lin spre frigider. Luăm repede șervețele, dar nu ratăm o baltă în care dăm ca ăia din proverb. La telefon auzim o întrebare, copilul ne întreabă și el vreo 5 lucruri. Nu mai știm cu cine vorbim, ce făceam. După un efort de memorie constatăm că putem bifa la amnezie și partea aia cu identitatea. Închidem telefonul că oricum nu eram coerenți. Căutăm salopeta de iarnă. I-o prezentăm cât mai atractiv copilului. Ca de obicei copilul își exprimă aversiunea luând-o la fugă. Îl prindem (manevra placare) și îi explicăm răbdători. După juma’ de oră îl convingem. După încă o juma’ de oră reușim să-l și îmbrăcăm cu ea. Îndesăm cu greu în ea maieu, bluză de corp, pulover. Luăm geaca, mănușile, căciula. Copilu’ propune să luăm și vreo 3 mașinuțe, o pungă cu alune și o sticlă cu apă. Le luăm. Îmbrăcăm copilul. Iar îi căutăm mănușile. Mai căutăm mașina zburată sub dulap. Presimțind pericolul lăudăm salopeta. Copilul pare resemnat că trebuie să o poarte. Căutăm cheile. Nu le găsim. Transpirăm. Găsim cheile. Deschidem larg ușa și respirăm ușurați. 3 secunde. Că după aia se aude:

„MAMI, FAC PIȘU!”

Anunțuri

Liniște

by Laura

Cînd e zăpadă dimineața e altfel de li ni ște.

Îmbrăcatul copiilor – primul – pentru ieșirea dimineții e mai liniștit. Curățatul mașinii – primul – e mai liniștit. Hackerii dorm puțin mai mult.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Ceva

by Laura

Pînã la urmã întîmplãrile şi efectele lor, reale sau exagerate doar fiindcã vrem noi sã ne agãţãm de ceva, la finalul zilei, atunci cînd te izbeşte ideea cã eşti absolvit

(cã aşa simţi tu cã trebuie sã fii, absolvit de undeva din exterior, fiindcã e ciudat sã recunoşti cã nu mai ai de unde şi e aiurea “sã laşi pe mîine” cã tu trebuia sã faci azi)

de la a mai face ceva

(hrãnit copilul, plãtit facturi, certat cu colegii, ascultat/ sfãtuit prietenii, sunat rudele, postat ceva pe Facebook, trimis un mail, cãutat ceva cadou pentru o obligaţie, completat ceva act, rãbufnit pe partenerul/-a de viaţã, reparat ceva în casã,comentat pe bloguri, cãutat ceva pe net, programat la ceva doctor, discutat rivuluţii naţio- sau internaţionale, socotit rate, descãrcat ceva de pe o sursã freeware, cocoloşit pe cineva, luat în calcul ţigara electronicã, fãcut planuri de lecţie, comandat ceva pe net, spãlat vase/haine, citit cîteva pagini dintr-o carte tipãritã, identificat felul de gãtit mîine, amintit despre ceva ce trebuia bifat acum 2 zile)

ar fi fain sã se topeascã în aşa ceva:

 

Sau în aşa ceva:

Sau în aşa ceva:

Numa` sã fie ceva autentic!

Fãrã titlu

by Laura

“Este cel mai bun român pe care îl cunosc”. Zice un clujean, în Piaţa Unirii, în 11.01.2012. Despre Raed Arafat. Şi mã întristez. Nu cã nu ar fi Raed Arafat un om valoros pe care îl apreciez şi admir. Ci fiindcã n-am de ales decît sã-i dau dreptate clujeanului. Nu-i cunosc pe toţi românii valoroşi, sau, mai bine spus, toţi românii pe care-i cunosc eu personal sunt valoroşi, într-un fel sau altul, dar într-un cerc mult mai restrîns.

Aş vrea sã fim mîndri de cei mai buni români de etnie românã, atîta tot.

Inceput

By Laura

Nu stiu daca hapt la aceeasi ora, dar indubitabil exact acum doi ani ne-am postat primul articol, cu emotie in virf de degete, cu sclipiri scolaresti in ochi si cu dat din picioare ca ce fain o sa fie si cu multe strategii cam vagi, dar frumoase, fiindca faceam din noua ceva impreuna, ceva al gastii noastre de-altadata care se reunea sfidind distantele geografice si rutele zilnice diferite – cumva o faceam din nou lata. Si iaca se facura doi anisori! La multi ani fetele! Hai sa fie inca un morman de „scrisori” care sa ne aminteasca mereu de vremea Aceea!

Revenind din illo tempore, povestile despre vacanta asta au sa contina detalii despre: cum am dus cu Lutu DVD playerul la reparat si cum domnul sef de atelier il surclasa detasat pe the soup Nazi -ul seinfeldian, cum am admirat transformarile cromatice la supa de varza rosie si cum am sustinut drepturile clientului vizavi de o domnuca ce s-a eschivat de la inlocuirea unei genti rupta la a doua purtare. Dar toate astea mai incolo, acum va las cu imagini dintr-o calatorie intr-o iarna nehotarita cu lumini improprii si aer primavaratec si mici astenii tomnatice.