Monthly Archives: Iunie 2012

O întîmplare ciudată cu un cîine. La miezul nopții

După o seară cu o bună și veche prietenă – o întîlnire din aia în care, deși nu te-ai văzut de 3 ani, reiei rîsetele și  curge discuția ca și cum te-ai văzut ultima dată acum 3 ore – ajung în fața scării, în jur de ora 12 post-meridian. Cald, liniște, privighetori (cred. Dacă nu ele sigur niște guguștiuci turmentați. Oricum uguituri și stele). Din direcția opusă răsar în pas (cam prea) vioi un el ș-o ea c-un cîine gri crețuliu, din ăla de nu i se văd ochii și are coada ciot și se agită mult și degeaba. Genul de cîine care dacă ar avea coada mai lungă s-ar învîrti după ea. Trage fornăind spre scară. Tipu ține greu lesa. Tipa are niște nelămuriri, intuiesc – de înțeles nu înțeleg ce îi spune, căci ungureasca mea se limitează la cîteva expresii culinare care n-au apărut în decursul conversației lor. Ajung la scară chiar în fața mea și-i las. Pare o dispută legată de alte persoane de sex feminin care oareșcum i-au sărit tînărului în brațe, după cum ironic mimează prietena lui. Tipul intră sastisit în casa scării cu tot cu cățel gri și niciunul nu par să considere că domnișoara are nevoie de reparație, o lămurire, un cuvînt acolo. Ea se înfurie brusc și țișnește pe lîngă mine părăsind scara blocului dînd din mîini dezlănțuită ca o walkirie. Eu  apuc să intru pe coridorul dinspre lift, întrucîtva ușurată că voi călători fără scîntei, cum naiba să te cerți pe vremea asta cînd orașul e plin de parfum de tei?  El, cu un dublu tulup șlăpuiește pe lîngă mine spre ieșire. Mnah. E liniște în casa scării. Liftul vine schiorțăind din încheieturile lui de lift, și cînd dau să deschid ușa să urc zzum! Cîrlioțatul gri lipăie și alunecă în viteză de după colț, mai să dea cu botul de perete, și se instalează agitat în lift. Mi se face milă de el, lesa îi atîrnă jalnic, caută, e clar că nu pricepe ce se petrece, nu e sigur pe nimic, nu știe dacă să stea în lift, să iasă, afară nu sînt decît eu și eu nu-s ce trebuie. Scheaună un pic, dar mă ascultă cînd îl poftesc afară, că ce sa fac cu el, nici nu știu cine-s stăpînii ăia ai lui. Și îl aud cînd ajung la etaj cum amușină și lipăie de nebun prin scară, după miezul nopții, singur.


Postul despre uitare pe care n-am uitat să-l scriu

Mi-am dat seama zilele trecute de unul dintre motivele pentru care refuz (cu încăpățînare, ar spune Luțu)  cuptorul cu microunde. Peste tot unde mă uit sînt ceasuri. În stația de MTC (mijloace de transport în comun), la telefon, la calculator, în magazine, la serviciu pe-un perete, la TV, în orice instituție, în stradă, ceasuri ceasuri ceasuri. Îmi feliază timpul și mi-l arată exhibiționist: ”Ce-ai făcut tu între 17:18 cînd ai plecat din stație și 17:43, cînd ai ajuns? Ha? Aud? Nimic, așa-i?”.  Trebuie să fii mereu prezent și activ în ceva care nu e prezentul. Că așa trăiesc, am mereu ceva de făcut, de găsit, de completat, de bifat. E pentru mine și pentru ai mei, pentru toți ai mei trebuie să fac performanță. Dar măcar ceasurile astea mari nu-mi arată implacabil, așa cum face ceasul de la microunde, cît de inutil îmi trec timpul. De-aia nu vreau microunde, că îmi arată cît de subiectivă e precepția timpului și cum îl folosesc – și cu microundele n-ai cum să-l folosești decît așteptînd. Deci ești degeaba. (Mă rog, presupunînd că nu faci pui rotisat care să se zbenguie circular vreo oră).

Plec de-acasă și nu mai știu dacă: am luat cu mine tot ce trebuie? am încuiat ușa-gazul-lumina-apa? Și la vîrsta asta mai am coșmaruri în care plec la școală cu ghoizdanul făcut pe ziua precedentă. De fapt e mereu o proiecție în avans: cînd ajung trebuie să fac asta și asta, înainte de a pleca trebuie să verific asta, după ce plec trebuie să ajung la adresa asta și să fac asta, și abia înainte de a intra între pături pot să zburd cîteva minute pe coclaurii mentali, înainte de a programa, evident, ce am de făcut mîine, începînd cu prima oră.

Sîntem crescuți să nu greșim. O uitare e o greșeală. Dacă nu mai reții închisul au ba al ușii, e greșeală. Dacă uiți unde ai pus biletul de troleu e greșeală. Dacă nu mai știi unde ți-e pixul din geantă greșești, că nu ești atent. Dacă uiți să trimiți un mail… pfai! Oribil! Ăsta e gremlinul. Timpul e apa lui. Ajung să mă gîndesc, la finalul zilei, oare ce NU am făcut azi. Pe cine am uitat să contactez, ce am uitat să cumpăr, ce n-am scris, ce mi-am propus și am uitat să fac… Și mi le promit pe mîine. Trăiesc mereu proiectată într-un viitor imediat în care încerc să nu mai uit. Încep să mă feresc de chestiile care mă abat de la Planul Zilei. Și nici măcar nu mă mai întreb ce pierd, ferindu-mă atîta. Mă gîndesc doar că-i protejez pe-ai mei.

Uitarea mică e cea care erodează. Uitarea mare nu-ți permiți s-o ai, căci ține de lucruri care nu sunt pentru tine, ci pentru ”bunul mers al vieții”, ca să te încadrezi în societate, la locul de muncă, în cercul de prieteni, lîngă partenerul de viață, în sînul căminului părinților… Pînă la urmă singura chestie de care uit de-a binelea sînt eu.


%d blogeri au apreciat asta: