Monthly Archives: Iulie 2012

Țîșnire

Între toate tămbălăurile pe teme de referendum, Olimpiada, madame Marta, Plăcintă Jr., după constatarea că Dark Shadows e o neașteptată tîmpenie de film (mai aiurea decît Stardust, dacă vă puteți imagina), că sîmbăta piața IRA are prețuri duble decît în restul săptămînii, că RDS schimbă din nou grila, vremea o ia razna  și că, în general, pare că toate-o iau spre razna, în această dup-amiază dau peste ceva. Un mizilic. O chestie din aia de o neimportanță înduioșătoare. Care mi-a adus aminte de: dictoane motivaționale, bancuri cu țestoase și, o corespondență a tinereții cu o dragă prietenă care semna Melcu și care are de dat un examen care-o pune-ntr-un abis din care sigur va țîșni, numai că n-are convingerea că va, înainte de eveniment fiind, eu fiind  așa de sigură țîșnirea-i de numa.

Diversă - țîșnire

Diversă – țîșnire

 

Anunțuri

Agora

Educație politică n-am. Am trecut de la felul ăla de viață pe care-l știam de mică, în care efectul politicii era pentru mintea mea rația de ulei și făină, penele de curent, carnetele CEC și depuneri pentru Dacie care să circule în funcție de numărul cu soț/ fără soț, caietele dictando, guma bile de la unguri, Telejurnalul plictisitor și desenele tot de la unguri, mîndria de a fi comandant de detașament, la felul ăla de viață în care am avut TV color, cu butoane, nu cu telecomandă, dar color, cablu și programe de toate națiile, blugi prespălați, trening de foiță, n-am mai avut almanahuri, dar erau mai multe cărți în librărie, seturile de cercei lipicioși și colorați din Consignație, știrile tot plictisitoare, vocabula ”fesene” repetată la nesfîrșire, și, în afară de violențele minerilor la București, pe care nu le înțelegeam, dar m-au speriat teribil, alte corelări ale vieții mele cu politica și cîrmuirea țării n-au fost. La orele de Educație civică în școală aveam un manual mic cu tot soiul de vorbe mari, despre Constituție, civilizație, cum să fii politicos cu babele și să n-arunci mizerii pe jos. În genere chiuleam de la orele astea. În trecerea anilor ce-am mai priceput eu din politică e legat de cancanuri și peiorativisme: Constantinescu – țap – atentat cu cerneală, Iliescu și doamna Nina, ouăle lui Năstase, Văcăroiu și țoiul, etc. Înainte de bac cu o lună noi nu știam dacă dăm din patru materii sau din șapte. La facultate nu știam cît la sută o fi nota de la bac, s-o fi dînd examen, nu s-o fi dînd… La terminarea facultății nu știam dacă dăm și din grama și din lite licența, sunt chiar în aceeași zi și la română, și la engleză? Cu o pauză de 20 de minute între examene?? Am descoperit internet cafe-ul, berea și țigările. Am făcut un master ca să mai stau un an în Cluj să găsesc un loc de muncă. Toți voiau experiență. Casetele au dispărut pe nesimțite și au aparut CDurile. Am trecut la leul greu. S-au făcut cozi la magazinele de 3,9 lei și s-a umplut fiecare parter de bloc de ABC-uri și second hand-uri. S-au construit malluri pe locuri unde zburdau căței și copii. Am schimbat jobul doar de două ori de atunci.

Habar nu am cine îs politicienii locali, de oraș, de județ, ce scopuri au ei în viață și cu ce mă ajută sau mă inoportunează. N-am avut niciodată interesul de a citi o platformă politică, un program al vreunui candidat de orice apartenență, fiindcă nu erau pe românește. Nici nu am considerat că ar trebui să fac eforturi în a căuta respectivele enunțuri pe înțelesul meu, aveam impresia că e un soi de datorie a ăluia de vrea să-l aleg să-mi explice, sau să facă să ajungă la mine informația și planul său, și nu sub forma unor fluturași cu promisiuni lucioase urmate de ”Votează cu x”. Ce se întîmplă dacă x nu face ce-a promis? Eu cum și cînd pot să-i bat obrazul? Constituția n-am citit-o nici măcar diagonal. Acum ce știu e că eram grînarul Europei și nu mai suntem. Că aveam flotă și nu mai avem. Că aveam fabrici multe unde lucrau oameni mulți și nu mai avem. Că aveam sportivi de renume mondial și acum avem niște oameni în niște relații cu starlete/ starleți. Că poeții sunt acum politicieni și gastronomi, că gramatica s-a schimbat și prețul cărților e imens, al mîncării idem, al medicamentelor e de-a dreptul prohibitiv, că o să trebuiască să renunț la țigări fiindcă nu mi le mai permit, că e incredibil de greu să găsești o slujbă cu contract legal în care valoarea muncii să se regăsească în retribuție, că e incredibil de greu să pornești și să menții o afacere în orice domeniu, că e incredibil de greu să crești un copil cînd alocația îți vine după 5 secole (și nu numai de asta), să îți iei un apartament, să depui o plîngere, să organizezi o nuntă, un botez sau o înmormîntare. Între timp în Piața centrală activiștii Roșiei Montane se înjură cu mitingarii pro-nușcine.

Văd în oraș panouri de pe care cineva îmi urlă ca la înapoiați: VOTEAZĂ DA / VOTEAZĂ NU la referendum. Zi zău, să muriți voi? Și ce-o să se schimbe efectiv pentru mine, indiferent unde pun ștampila? Te pomeni c-or să apară oameni profesioniști și cinstiți în posturi cheie! C-or să fie miniștri oameni din sistemele respective, nu pretini agramați la Educație, verișori la Agricultură și gineri la Sănătate!

Dimineață am văzut un tînăr care își cumpăra în fața mea un cîrnat, o singură bucată, în valoare de 2,6 lei, pe caiet. Că ”să mănînce și el ceva azi la serviciu. Aduce el banii marți, încă nu și-a primit salariu, dar i-a promis șefa că marți se dau”.

Aseară vorbeam cu prietena mea la telefon, care mi-a spus că s-a schimbat programa de examen pentru titularizare cu o lună înainte de examen, nu știe nimeni de ce, nu știe prea multă lume în ce s-a schimbat și cine știe materia nu reușește să obțină cărțile, care sunt, desigur, rare, și cu termeni încîlciți. Probabil e mai bine ca mass-media să disece cine-a mai făcut topless pe litoralul național și cine s-a mai înjurat prin fotbal decît să abordeze asta.

Acum o oră vorbeam cu altă prietenă, despre cît de trist e să fii neputincios, despre cine e de fapt majoritatea în țara asta și cine știe exact ce votează și de ce. Și cum preferăm să mai suim un status haios pe Facebook, sau dăm un like la ce-o zis domnul Pleșu, să fie clar că suntem activi, decît să ne spunem o părere onestă față de ce se întîmplă în țara noastră. Să luăm o atitudine.

Azi am avut două revelații: n-am încredere în nici un om politic român din motiv că nici unul nu are simțul umorului. Ăștia nu-s umani. A doua e că prefer să discut cu oameni care nu-s în mod deosebit inteligenți, dar au o reacție/ părere/ idee (fie și fixă) și o argumentează, chiar dacă nu-s de acord cu opinia lor, decît fantoșe a căror singură reacție e ridicatul din umeri și ”Asta e!”-ul.

O să merg la referendum, și să vi-l băgați în cur, voi ăi de sus care ați uitat să fiți oameni.


Lăcrămații

Și după o săptămînă în care m-am înfuriat pe Orange pe tema roaming (detalii la cerere)  ș-am depus jalbă (detalii la cerere), iaca merg c-un tren de companie privată spre taica. Și trenul se oprește, nejustificat, și șade. La fel, fără motive, mult.  Depășește ora sosirii, tot în ședere fiind, se ridică întrebări răzbelnice de la călători cu moacă  de Arșinel, eu prefer să șed uitată și să fac poze. Inutile. Dar așa frumos mi s-o părut, ca și cum ai intra printr-un dulap în Narnia. Dar de bucătărie dulapul. (Oricum m-am simțit mai cîștigată decît reclamînd).

Noa nu-i frumos inutilul care pentru alții e util?

Noa nu-i frumos inutilul care pentru alții e util?


Cînd se-ntîmplă chestii…

… îi bine, zic eu!

Deși nu știu exact despre ce e vorba, mie una taaare-mi mai place să văd că se petrec tot soiul prin jurul meu! Și depun eforturi constante (în ciuda faptului că Luțu mai mîrîie că timpul petrecut împreună și așa nu-i destul) ca să-mi lărgesc jurul. Ceea ce iară e bine, că noa, dă-cu zona de comfort lărgită și alte aspecte psiho în care vor intra ăi de-s mai cu științe decît eu.

Ca idee, i-am văzut pe ăștia în Sarajevo (o să vină și niște povești de Bosnia, acuși-acuși)  și așa un sentiment de oraș viu, pluriartistic și colorat mi-o dat:

Oameni cu ceva muzical în spate

Noa și cum stăteam azi cu Luțu, vag pleoștiți după o zi de ca-și-cum-ar-fi-13-da-nu-i, în parcul central al minunatei urbe Cluj, așteptînd să vină BdV să ne predăm contractele de voluntari (la concertul Roxette de mîine), cînd, în afară de trupele foitoare de voluntari rocseți, ochiul meu de vultur mai străvede o mișcare, niște camere de filmat, un tandem și niște doi băieți.

N-am găsit info pe net despre cine îs și ce fac, dar sigur mai auzim de ei!

Ceea ce-mi place! Strig precum Ace Ventura: I’m ALIVE!

Această prezentare necesită JavaScript.


De-ai noștri. Azi: dușmanii

Dimineața asta a fost grea extragerea dintre plăpumi. Din cauza presiunii atmosferice, a oboselii acumulate, a entuziasmului debordant stîrnit de ideea de a merge la lucru, știe naiba de ce, cert e că puteam juca cu succes mediu spre mare un rol de plantă din producția Twilight. Și cum stăteam așa, cu ochii vagi și urechile împăienjenite că încă nu băusem strop de cafea, în timpan mi se prelinge o știre. Devin atentă, focalizez privirea. Știre TV despre un  lăutar (din Dîmbovița, dar nu bag mîna-n foc) și cumnatul (sau vărul sau fratele, nu rețin) său, care au fost mișelește caftiți ba cu cuțit, ba cu furcă, ba cu alte obiecte contondente sau arme albe. Imagini cu lăutarul supărat și pansat, cu ruda sa în scaunul cu rotile (deși era bandajat la umăr) și pe fundal vocea reporterului, mustind de milă, solicitudine, dar și un iz de trufie, așa, ca omul cu experiență de viață care știe mai bine cum stă treaba și are nevoie doar de confirmarea celuilalt: ”De ce v-au atacat? Erau dușmani de-ai dumneavoastră?”…

M-am tîrît gînditoare spre aragaz, storcoșind, în timp ce-mi turnam cafeaua, niște gîndaci de-ai mei de bucătărie.


Sentimentul de Ultraviolet

Cîteodată, venind spre casă de undeva, preferi, chiar dacă te grăbești, să mergi pe jos o vreme. O vreme de vară setoasă, o vreme de ploaie, o vreme cînd e întuneric și ninge, o vreme cînd e mai liniște ca de obicei sau cînd e un anumit soi de apus sau cînd auzi o melodie pe care o știi așa de bine, dar exact în momentul ăla pare nouă.  În momentul ăla de mers pe jos lumea se dezvăluie altfel, vezi tot soiul de detalii ca și cum ele ar ține moțiș să-ți iasă în față, chiar dacă fără un sens imediat. Pur și simplu vezi altfel, capeți instinct de turist în propriul oraș și rămîi un pic prostit, că doar ai trecut de enșpe ori pe-acolo și n-ai văzut detaliul ăla care acuma ți se-ndeasă pe retină ca și cum ar avea cine știe ce ce hipersemnificație pentru existența ta. Nu-l legi de nimic, e pur și simplu acolo și te ia cu alean și-l pui undeva, că ține de-o vreme specială. ”There is a silence that comes to a house when no one can sleep” (U2) – așa te simți, ca și cum ești ceva care nu doarme într-o casă cu un soi special de tăcere căci e plină cu alții care nu dorm, doar că nu ai acces la nesomnul lor și nici ei la al tău. Aluneci printre oameni și obiecte, străzi și culori, viața de-a zi cu zi îți dispare și nu ți-e destul corpul să simți tot ce are vremea asta de dat. Te bucuri deși n-ai nimic concret de care să te, așa, pur și simplu, te bucuri de ce-o să fii în viitor și un pic te-mpaci cu tine.

Așa am venit spre casă, trecînd pe Strada Neagră din Cluj, săptămîna trecută. Și-s mîndră de asta.

Această prezentare necesită JavaScript.


%d blogeri au apreciat asta: