Cum m-am îndrăgostit virtual

by Eclectical Storm

Dragostea în vremea tehnolerei

Tehnica fie cu noi, aliluiia x 3.

Fiindcă toți sîntem ocupați și la vîrsta asta, dacă nu ești persoană pub(l)ică, cercul de cunoștințe e din ce în ce mai restrîns și toți îs cu consorți, copchii și alte schelete în dulap, zic hai fie, dăm o șansă tehnicii. Îmi fac cont pe Tinder.

Foarte interesant în primele zile, tot felul de matchuiri & shit, povești și abureli, cîteva unmatchuri că deh, îs finuță, per total să zicem că e un mod nou de a îți petrece timpul pe care nu-l ai păstrîndu-ți impresia că ai o viață socială relativ plină. Online, but still.

Mbun. Match cu un tip prin iulie, 5-6 replici vioaie la început de august, apoi dispare că are treabă, apoi mă adaugă pe Facebook.

Tehnica e cu noi, lăudat fie numele.

Mă extaziez, prefir profilu omului pînă la cel mai mic fir al pînzei albe, mă și mai extaziez. De energizată ce eram, pictez și două sticle. Nu una, fucking DOUĂ! (proiect personal, detalii mai încolo). Mult mi-o plăcut mie la băiatu ăsta ceva. Nu mi-o mai plăcut de un tip, gen like-like him, de priiiin vara lui 1998 și nu exagerez deloc. Omul nu zisese nimic despre viața personală și nici nu dorise „să vorbim pe What‘s App, că nu prea stau pe Tinder” (notă de subsol: majoritatea bărbaților „nu prea stau pe Tinder”, cer What‘s App – adicătelea un număr de telefon cum ar veni, cam cum era înainte cu ID-ul de Yahoo Mess). Am tras eu o concluzie în urma căutării pe net și rețele de socializare (căci nu se există să nu știm cu cine stăm de vorbă, doar lucrăm în IT, ce frasu) cum că ar fi proaspăt ieșit din ceva care l-a marcat la modul romantic și acu e avid să cunoască, circule și zburde, dar nah, pînă nu vezi nu știi.

Doar că nu vedeam. Omu nu mai zicea nimic. Gen ni-fucking-mic. Nada. Silentium lugubrum. Noa, nu-i bai, e serios și ocupat. Zic eu ceva, nu cumva să-mi uite ochii, nevăzîndu-i. Mă bag finuț în seamă pe Facebook Mess cu referințe culturale, urări de bine și alte măsline. Omul răspunde politicos, bagă și un zîmbet – ocupat. Nu-i bai, doamne ajută sîhii primit maică. Apoi iar tăcere.

Mărturisesc tehnica întru iertarea păcatelor.

Deja dînd vag din picioare că nu mă invită nicăieri (după vreo lună juma de matchuire pe două rețele socializaristice), observ că are și Instagram. Mă mai dau și pe ăla, da nu dau follow să nu par ceva stalkeriță opsedată. Și așa bărbațile are egoul cît casa, nu tre să-l mai și gîdilăm. Dau discret un laic acolo, să vadă că văd. Nimic, nu-mi dă follow pe contul meu de Insta. Plusez în social media: îmi schimb poza de profil pe Facebook. Da, atît de nasoală situația. Nimic, no bloody reaction. Încep dilemele. Sigur și-a găsit pe cineva. Fiind eu atît de minunată și făr‘ de pereche, altă explicație nu e. De ce foszu fuckingului te-ai băga pe rețele cu tematică matrimonială dacă de fapt nu ai chef să te vezi cu oamenii?? Sau poate… -etc. șamd, orice femeie știe cam ce scenarii sunt pasibile în așa context.Acuma știu și bărbații, mulțumită acestui fucking articol.

Într-o zi mă dau pe Tinder să mai unmatchuiesc tot soiul de fenomene, văd că omul (era să zic „meu”, because it‘s that fucking grav) și-a schimbat pozele și descrierea. Fără să cuget (un obicei recurent, se pare, these days) sar și îi scriu că whoa schimbare? Îmi răspunde cam sec că da, s-a schimbat. Eu, neștiind nici cum era înainte de a se schimba, nu mai am idei cum să continui discuția. Cert e că noile poze funcționează cam ca și faza aia din desene cînd aprinde Road Runneru un chibrit sub artifică. Jbeng. Ăsta-mi trebe. Ăsta și altul nu. Nici un motiv fucking pragmatic. Numa mi se pune mie pata. Urmează din nou, ăvfuckingcors, tăcere.

Tehnica noastră carele ești în unități de bază

După un city break plin de evenimente decid că așa nu se mai poate (adică eu să văd pe rețele de socializare ce face – nu multe, destul o poză de profil nouă, da cum să dau io laic, cînd el nu umblă după mine, ce-s eu, groupie??) și îi scriu omului, ca o politicoasă ce mi-s, că eu consider că nu are rost să stăm prekini dacă nu avem nimic de vorbit (bătut eu șaua, iapa nem tudom) așa că unfriend pe Facebook (Tinderu era deja delete la revedere per total) și îi urez o viață frumoasă și să găsească ce caută și să fie happy. No reaction. Noaptea visez că îmi zice ceva de genul „nu te-am căutat că nu ești prea interesantă”. Nici în februarie la proteste nu am avut dracii pe care i-am avut la trezire. De-a dreptul m-am pus să îmi verific pozele publicate pe freaking rețelele de fucking socializare. Acu oricum era degeaba, fiind unfrienduiți. Pe la prînz primesc totuși finally o reacție. Că înțelege punctul meu de vedere și că nah, fiind ocupat, se mai întîmplă și situații de-astea. Eu deja regretam unfriendu, da nici nu era să nu las loc de întors, că doar poți vorbi cu oamenii pe FB Mess și dacă nu ești frienduit. Și oricum trecuse efectul berii pe baza căreia am rupt pisica-n două în seara precedentă. Zic ceva din inimă, la modul „stimate, îmi doream atît de mult să ne întîlnim încît devenise deja frustrant”. Omul zice că îi pare rău cu punct la final de propoziție. Deci eu îi zic „man, I am kinda interested in you”, el zice că îi pare rău. Noa, bad timing, ce să zici. Plusez. „E vina mea că m-am ambalat așa”. Gen AMBALAT (bells ringing, alo iapa e acasă?). El că să nu îmi fac griji. Noa fosz. Nu am mai zis nimic că eram ca în aia cu musca de intrase în gura calului care o și închisese pe gură, și bătea musca de nebună cu pumnișorii în dinți ajutor ajutor, da degeaba, calu plecase. Așa ș-al meu (acuma pot să zic că e deja de rîs), el deja plecase (presupunînd optimist că și fusese acolo).

Prea Sfîntă Tehnică, miluiește-ne pre noi

Greșeală monumentală – mai dau un ochi pe Instagramul omului. Și mai multe poze cu el. Fucking hell. Curăț mobilu de bale. Mai visez cu omul și-n noaptea trecută (bloody premieră istorică, două nopți la rînd, grav rău mîncațaș și la famelie idem), mă tîrăsc la job, ascult toate labele de muzici romanțioase de tăiat diverse vene în diverse direcții și, ca să nu fiu totuși complet nesprijinită în toată căderea, la sosirea acasă doresc să îi trimit prietenei mele o poză de-a omului de pe Instagram, să zică și ea dacă îs mega-penibilă sau doar vag penibilă. Mai jos conversația cu pretenă-mea:

Eu:„Stai

of în puii puilor mei

ca o vită încălțată în Sneakers

am apăsat de două ori pe fucking poză

și pe Instagram aia e fucking Like

eu voiam să o fac mai fucking MARE

și o să vadă

în foszu foszului tuturor foszurilor!!!!

voiam să zic că îmi place corpu

acuma nu mai zic ni-fucking-mic

Căcat și iubire.

Și nici nu l-am întîlnit veci.

Bonus”

Ea: „Tu

să nu te superi

dar îți mulțumesc”

Eu: „Ai rîs cu lacrimi?”

Deci da.

Prounca a 11-a: Iubește-ți virtual aproapele că nu are el habar ce filme îți faci prin cap.

Amin x 1

Semn că tehnologia iaşte

Din varii motive, noi aci n-am mai scris. Că viaţa, vînturile, valurile, alte bloguri, alte glasuri, alte încăperi (ăsta e un titlu de carte pe care n-am citit-o, dacă aţi, please do comment) alea alea, cert e că ăsta e un blog cam la fel de părăsit ca oraşul italian Balestrino (detalii acilişa).

Mno şi vorbesc pe fugă cu Ankul care zice „am intrat nu mai ştiu de ce pe adminul de la 3fmi, numa de aia te-am sunat, deci numa uită-te, îs 55 de comentarii, am murit de rîs, nu mai pot vorbi, uită-te, pa!”. Şi mă uit. Crucire neică!

De cînd toate îs interconectate cu toate, iaca spamurile cum arată, de pe profile de Facebook (evident, cei mai savvy şi mai activi online nu-s surprinşi şi nu  li se pare cine ştie ce, dar noi, cu ochii formaţi de Facultatea de Litere şi smîcîit vîrful nasului la virgule şi cratime plasate aiurea, avem o reacţie mai la piele, la nervură. Ştim şi noi că-s spamuri , but it is still so damn  funny!).

Mo(n)stre:

Jose: „Hello there! I know this is kinda off topic but I was wondering which blog pftrloam are you using for this website? I’m getting sick and tired of WordPress because I’ve had issues with hackers and I’m looking at alternatives for another pftrloam. I would be awesome if you could point me in the direction of a good pftrloam.”

Damn hackers!  Go West! Follow the pftrloam brick road!

Mirza: „Irinel Mitrea•la multi ani !!!#Rod Cris•La mulţi ani, Alteţă!#Olivia Dragnea•La multi ani fericiti si plini de imnpiliri!#Ted Galerie• ..LA MULTI ANI !!! .#Bichis Lucia ElenaLa Multi Ani!#Crina-alexandrina Argitis-zaharescuLA MULTI ANI ALTETA#Nicoleta BrufaniLa multi ani fericiti si multa sanatate Alteta!#Gabriel Cristian VatavuLa Mulţi Ani !!!#Petra EdutanuLa Multi Ani Fericitiiiiii!!!!#Radu CartianuLa Multi Ani, Alteta !#Socaciu AnaLA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI !#Andreea MalancioiuLA MULTI ANI!!!#Lucian NutaLa multi ani!#Ovidiu PavelLa Multi Ani !#Bratosin MirelaLa multi ani!!!#Sefora SanaLA multi ani!#Pop AdrianLa multi ani Alteta!#Cezar PopescuMulti ani !#Bulacu AnisoaraLa multi ani , Alteta !#Delia StaniloiuMulţi ani fericiţi, din toată inima.#Dan SuciuLa multi ani fericiti!”

Aleluia ş-un praz verde, la mulţi ani, neamule!

Ubah: „La multi ani! Multe bucurii sa aveti in viata, sa va daisrauca Dumnezeu sanatate si implinirea tuturor bunelor dorinte, sa fiti fericit alaturi de toti cei ce va sunt dragi sufletului Dv., durerea in lume sa nu va ajunga, sa va fie scurt necazul si fericirea lunga .Va spuneam si alta data ca nu sunt un monarhist ; am fost ,sunt si voi fi un republican. Mi-ar fi placut insa sa fiti Presedintele acestei tari .din pacate , poporul acesta pe care il iubesc si din care fac parte ,este f usor de manipulat si se vinde nici macar pt un blid de linte .La multi si fericiti ani va doresc.”

Ubahkewl! 3fmi preşedinte! Fie ca!

Raymond: „Nu ştiu unde să pun comentariul ăsta, aşa că-l pun aici, la cel mai recnet post. Am văzut că de la o vreme comentariile-spam de pe wordpress sunt din ce een ce mai elaborate, unele chiar een rome2nă (evident, aproximativă). Faptul m-a amuzat, dar nu i-am dat mare importanţă. Pe2nă azi, ce2nd am avut surpriza să găsesc een spam un comentariu de la Gică. Nu m-a lăsat inima să-l şterg, aşa că-l aprob la mine şi eel pun şi aici. Gică, o vedetă a blogosferei! Bună ziua, domnu’ Gică Sunt. Matale eşti vreun latin după numele de faimile se pare, ceea ce pe mine mă onorează. De mult, parcă de niciodată, nu mă ştiu să fi stat de vorbă cu un latin, care mai e şi filosof pe deasupra, cum, citindu-ţi opera de pe blogul megieşului Lăzărescu Florin, simt eu că eşti matale. Acum, cu desenele alea animate: ele erau făcute pentru nefilosofi. cen cel mai bun caz, pentru filosofi rome2ni. Dar sigur nu erau pentru filosofi latini, ca matale, aşa că eenţeleg de ce n-ai rees.Cu filmele, lucrurile stau aşa: numai de asta m-am şi apucat, ca să fac filme cu bătaie. Şi-ncă din aia lungă. Dacă eeţi plac deci matale filmele cu bătaie lungă, atunci o să am măcar un spectator. Da’ nu mă-ntrebi de ce m-am lăsat de ceentat şi m-am apucat de filme? Că asta aşteptam, la drept vorbind, de la matale”.

Now this is fucking meta-spam!!!  Ask me no questions and I will tell you no lies. Raymond un filosof, de altfel.

Cliff: „utente anonimo svrice:Prova a darti come obiettivo quello di svricere un nuovo manuale magari dal titolo: Come smettere di fumare senza fumarsi il cervello .Io non ho mai fumato ma ti sono molto vicino resisti!Angelo”

Antonio, fa caldo! Mulţumim că ne eşti alături în treaba cu fumatul, dragă Cliffe!

Noah: „Cristinacand am plecat in prima zi la seiricvu, cu greu m-am dat iesita din casa, aproape ca m-a impins sotul pe usa afara. piticul n-avea nicio treaba, era linistit la tati in brate. cand am revenit si m-a vazut, a zambit stirb, cu gura pana la urechi si ne-am jucat si ne-am pupat, ca si cum nici n-as fi fost plecata. asa se intampla de peste 4 luni si jumatate. singurul lucru care s-a schimbat, a fost ca vrea sa fie alaptat mai des noaptea.o sa fie bine Ada, ai sa vezi! tinem pumnii!”

Poeeetic frate! Ada, chill, o să fie bine!

Rachel: „Nu cred ca e nici o rusine sa rogi pe ceniva sa nu te sune atat de mult. nici noi nu vorbim excesiv de mult la telefon, numai cat trebuie. si apoi solutia ti-ai dat-o tu singura. si inainte de epoca telefoanelor mobile traiau oamenii, si comunicau intre ei, si isi dadeau intalniri, si apareau situatii nepravazute, dar ne descurcam si fara. cred ca e mult mai importanta sanatatea, iar pritenii, daca asta iti sunt, sunt sigura ca te vor intelege. sanatate multa sa ai!si sa comunici usor cu prietenii tai si fara telefon!”

Coreeeect!  Bine, Rachel, ai prins esenţa, nota -10, adu carnetul!

Aggy: „I susoppe that sounds and smells just about right.”

Abscons. Dar adevărat. We have a winner!

Unity: „The abtiily to think like that shows you’re an expert”.

D’oh! Gee, thanks for being redundant.

Terrell: „LA MULTI ANI ALTETA! Va doresc multa satnaate,fericire si implinirea tuturor dorintelor alaturi de intreaga Familie Regala pe care o reprezentati cu cinste si daruire. Va multumesc ca ati ramas alaturi de poporul roman in asemenea momente tulburi si sa va dea Dumnezeu putere multa pentru a reprezenta Romania pe intreaga planeta.”

Apoteotic, so the mouth of the simpleton spoketh the truth: 3fmi rege!

Notă: nici un spammer nu a fost rănit  în această  desfăşurare de forţe 3fmi-eşti.  Tehnologia e bine mersi, merge înainte.

Ne-am bucura să vă fi distrat cu noi.

Milioane de-ncântări sau o scurtă discuţie cu cameleonul

(Ca reporter la Comedy Cluj 2012 ai şansa să poţi scrie, printre altele, şi aşa ceva: )

Adevărul e că a trebuit să umblu destul de mult până să-l găsesc, destul de ocupat fiind onorabilul logo zilele astea în pendulări zâmbitoare prin cele şase locaţii ale festivalului. Mă tem că la un moment dat mi-a chair tras paiul pe la nas şi a luat culoarea scaunelor din Cinema Victoria. Dar cu insistenţa, tactul şi cuvintele meşteşugite cu care sunt dotaţi toţi membrii redacţiei Ziarului Festivalului, l-am prins în Cafe Florin Piersic şi am reuşit să obţin pentru dumneavoastră următorul interviu:

Stimate Cameleon, anul acesta aţi fost selectat, pentru foarte mulţi ani de acum încolo, să reprezentaţi Festivalul Comedy Cluj. Spuneţi-ne câte ceva despre procesul de selecţie. A fost obositor? Care au fost atu-urile dumneavoastră în faţa celorlaţi candidaţi?

Fleorp! Mă scuzaţi, văzusem o aluzie. Aşa. Desigur, nu a fost uşor, dar am avut în primul rând avantajul numelui şi al faptului că juriul care a selectat este unul cosmopolit şi cu un ochi foarte atent la nuanţe. Poate nu sunteţi la curent, dar numele meu în engleză vine de la cuvintele „charm” + „million”, prin contragere devenit „chameleon”. În mod cert cu un aşa nume, care înseamnă „milioane de lucruri fermecătoare”, aveam un avanataj faţă de calmar (squid, foarte scurt şi irelevant pentru festival), de leneş (sloth – foarte riscant, dacă se pronunţă sau scrie greşit… mă rog) sau de Smiley (care a fost o concurenţă serioasă, dar am câştigat la nuanţe). În plus despre mine există şi cântece carismatice – Boy George a fost foarte inspirat când m-a văzut! Însă fost într-adevăr destul de solicitant, primele etape au avut loc de la distanţă, a trebuit să dau teste scrise, video şi de ascultare, căci toate aceste lucruri fac parte din procesul de creare şi susţinere a efectului comic, însă la proba fizică am fost cel mai bun, m-am adaptat şi mulat pe toate contextele pe care le-am avut! Sunt mândru de mine, fiindcă nu ştiu dacă vă daţi seama cât de dificil e să te susţii Eddie, canibalul somnambul şi în următoarele 2 minute să te recolorezi pentru 2 night!

Ce ne puteţi spune despre atmosfera festivalului?

Aici mă ajută teribil de mult calitatea mea fizică de a privi concomitent în două direcţii. De multe ori m-am camuflat şi am putut observa nerăbdarea oamenilor de la coadă concomitent cu bucuria celor care se aflau deja sala de cinema! E ceva cu totul special! Sliurp! Scuze, era o ironie acolo în colţ. Aşa. Deci e foarte antrenant, cel mai tare mă distrez când mă camuflez pe tricourile voluntarilor, unde, desigur, nu stau mult căci ei sunt foarte activi.

Stimate domnule Cameleon, cum veţi susţine dumneavoastră Comedy Cluj pe viitor?

În primul rând sunt foarte recognoscibil, aşa că lumea va şti mereu despre ce e vorba când mă va vedea pe tricouri, plăsuţe, badge-uri şi afişe şi se va binedispune pe loc! În plus, trebuie să recunoaşteţi că zâmbetul meu şarmant e capabil să crească inima tuturor! Şi să ştiţi că am o capacitate fantastică de a mă fixa (am nişte ventuze pe membre) – mai ales în inimile oamenilor. Aşa că voi folosi tot acest mănunchi de calităţi şi voi face viaţa oamenilor mai bună, prin râs!  Zlorp! Mă iertaţi, am văzut că zâmbiţi!

 

Apărut şi în numărul 4/15.10.2012 al Chameleon, publicaţia oficială a festivalului

Dileme darwiniene

El – Ioai…

Ea – Ce e??

El – Nimic… mă sîcîie un pic măseaua.

Ea – Păi hai să facem programare la dentist!

El – Nu, nu, lasă, o să-mi treacă. Iau un Algocalmin și gata.

 

 

Ea – Ieși așa? Doar în bluză? Sunt 5 grade!

El – A, n-are nimic! Nu merg mult pe jos și înăuntru e cald. NU pățesc nimic!

 

(după 8 ore) El – Mmh… ehîmchehî… mă doare capul. Cred că am răcit. Vai ce rău mă simt. Mi-e înfundat și nasul…

Ea – Faci o inhalație? Mai avem soluție de-aia mentolată de pus în…

El – A, nu, nu, lasă, iau o aspirină și gata.

 

Ea – Îți faci și tu analizele alea generale, gratuite?

El – Nu! Mă simt bine, nu mă doare nimic.

 

Ea – Nu ți-ai pus nimic de mîncare la lucru??

El – Păi nu… n-am avut timp.

Ea – Și ce ai mîncat azi?

El – A, păi un pic de prăjitură… da nu-mi trebe acuma nimic, n-am poftă.

 

În mod logic, bărbații ar trebui să fie specie pe cale de dispariție.

Părerea mea!

Văd o ştire (TV, 16/10/2012, post naţional) despre cîte 2 milioane jumate de euro a făcut Biserica în urma prăznuirii moaştelor Sfintei Parascheva. Din icoane, acatistiere, alea, alea. Îmi amintesc cum m-am simţit azi, cînd în biroul nostru a intrat un copil, să fi avut vreo 13 ani, un copil cu ochelari şi îmbrăcat ca orice copil, cu o folie cu foi albe şi roz în mîna stîngă, dar ţinută lîngă corp, nu întinsă – să ceară bani. Şi nu i-am dat. Citesc un articol de Cătălin Ştefănescu în Dilema Veche, plus comentariile, şi le dau dreptate – şi lui, dar şi comentariilor. Mă gîndesc doar că aşa e societatea de azi, toţi au dreptate, aşa sînt trataţi bătrînii, dar aşa sînt trataţi şi copii şi mamele cu sugari, în corporaţii e naşpa şi te pierzi pe tine pentru bani, şi în IMM la fel, dar fără bani, la stat eşti batjocorit, pe cont propriu îţi bagă statul pumnul pe gîtlej. Vreau şi înţelegerea asta, a mamei, dar vreau şi să mă feresc de ea. Vreau şi să fiu isterică, cînd simt, dar mă mulţumesc cu a şterge petele de fund de pahar de pe bibliotecă. Citesc mult. Despre asta şi despre altele. Vreau să citesc şi alte articole online pe Dilema, dar trebuie să îmi fac cont. Şi nu mai vreau să îmi fac alte conturi. Ca să am acces la informaţii multe faţă de care, pînă la urmă, trebuie să am o părere. Ca să ies în evidenţă (online? Vreau asta? am nevoie de asta? probabil, dar nici la asta nu mai vreau să mă gîndesc prea mult), ca să fac dovada implicării (în ce? În problemele neamului? Într-o comunitate virtuală unde oricum apare cineva care îţi scuipă că eşti prost şi n-ai chef să-ţi pierzi vremea în controverse derizorii, deşi oricum nu e ok nici dacă nu te bagi în controversele alea?), ca să fiu mai activă decît cei care se pierd tăcînd deşi au opinii care merită ascultate (că aşa am învăţat din cele un hectolitru de citate motivaţionale din reţelele sociale, că trebuie să fiu eu însămi şi să spun, chiar dacă e o banalitate, ce şi cum simt, căci cine spune este mai prezent decît cine tace- aici vin implicaţii ramificate, ţin de găsirea unui job, de cercul de prieteni, de imaginea suficientă pe care o capeţi despre tine etc. Şi apoi citesc un articol pe Think Outside the Box şi sînt foarte de acord şi cu ăla)?  Mă uit şi la blogul nostru şi-mi dau seama că nu e traficat că nu e onest, nu înjură, nu tratează subiecte de interes general, e prea cult, e haotic, n-are suculenţa deconspirării personale, n-are răceala unei teme unice, nu pune poze şi linkuri şi în principal habar nu am de ce intră lumea aici. Ce găsiţi voi aici?

Cînd oare am ajuns să mă plîng atîta? Cînd am ajuns obsedată că trebuie mereu să am o părere, despre orice, la orice oră, cu oricare dintre oamenii cu care vorbesc/ scriu? Cînd am ajuns să am cutii mentale şi liste scrise puse cu obstinaţie pe frigider fiindcă altfel simt că nu mă voi putea ocupa – nu de toate, ci măcar de cele necesare din primele două baze ale piramidei lui Maslow aspecte? Cînd am decis că trebuie să fac mereu ceva lucrativ, chiar dacă cu bătaie lungă, doar să nu îmi permit să Pierd Timpul şi să mă mai şi (ptiu!) bucur că îl pierd? Cînd am început să mă joc programat şi cu un scop? Cînd am trecut de la viitorul ca opera aperta la un prezent inexistent sub forma lui ou sont les neiges? Cînd mama dracului am învăţat atîtea şi am pierdut atîtea?

Nu mai am chef să am opinii. Şi desigur că o să pun link cu articolul pe Facebook şi mîine o să mi se pară lacrimogen. Ca şi cînd bei prea mult în timpul săptămînii şi a doua zi te simţi vinovat că ai făcut un nou exces, complet neproductiv.

Cârcotașe, la grămadă

by Anku

Țara asta are nepărat nevoie de o lege prin care toți sportivii  români care ajung la olimpiadă să câștige câte o medalie de aur pentru fiecare român care stă obez în fața televizorului mâncând junk-uri și bând bere. Obligatoriu! Ce, nouă ne e ușor să tot stăm și să ne dăm cu părerea?? E ușor să ne consumăm energia tot prezicând „Am știut că acum o să cadă, gata gimnastica românească nu mai e ce a fost!”? Vă spun eu că e greu, de aia se lamentau mai toți în direcția asta. Aaa… și încă ceva: să nu mai auzim de ei până peste 4 ani la Rio, da? Ne zgârie pe ochi sportivii ăștia în afara olimpiadelor (auzi la ochelaristu’ ăla, cică tiru’ îi sport; e mașină, mă, mașină din aia mare cu luminițe de jur împrejur, muțunei în geam și o plăcuță pe care scrie Fane Bazatu!) Așa că la emisiunile de sport doar jiji și mitici plus o tipă cu țâțele goale ca să trezim apetitul românilor masculi pentru sport. Ne-am înțeles?!

Și dacă tot vorbim de olimpiadă, dragi ziariști, oameni de televiziune, specialiști de toate felurile, athlete din engleză înseamnă sportiv în română. Nu mai traduceți atlet că nu-i vorba numa’ de ăia care alergă și sar garduri, da? Și vă rog nu-mi spuneți că greșeli din astea mai avem, har Domnului și că limba fiind un organism viu, ne dă voie să o și linșăm pe ici pe colo prin punctele esențiale că pe principiul ăsta azi mâine zicem că library înseamnă librărie și ne trezim cu acuzații de mituire din partea bibliotecarilor din lumea-ntreagă. Shakespeare să vă judece!

Deci televiziunile române e varză. M-am uitat eu în ziua referendumului și ăia care nu lingeau într-o direcție, lingeau în ailaltă. Aș fi vrut să aud ceva obiectiv, la subiect, clar, scurt, concis (am citit eu undeva cum că asta ar fi esența jurnalismului). Ei, aș! N-ai să vezi veci. Până și matematica e într-o permanentă schimbare (apropo, mi-a plăcut maxim televiziunea aia care susținea că e albă deși situația era neagră și ei străvezii de efort; ăsta înseamnă devotament profesional, bă!). Vorba lui Dan Șova după referendum (nu, nu știam cine e individul înainte de): „Nu mă mai întrebați de cifre, că eu sunt cu filologia. Deci, repet încă o dată…” Filologia, nu zău? Păi, pe vremea mea….

În rest e cald și să nu mai aud pe nimeni că se plânge de caniculă că cică s-au scumpit gazele de la vecini. Ei trag și noi plătim… Maxim, am zis.

Lăcrămații

Și după o săptămînă în care m-am înfuriat pe Orange pe tema roaming (detalii la cerere)  ș-am depus jalbă (detalii la cerere), iaca merg c-un tren de companie privată spre taica. Și trenul se oprește, nejustificat, și șade. La fel, fără motive, mult.  Depășește ora sosirii, tot în ședere fiind, se ridică întrebări răzbelnice de la călători cu moacă  de Arșinel, eu prefer să șed uitată și să fac poze. Inutile. Dar așa frumos mi s-o părut, ca și cum ai intra printr-un dulap în Narnia. Dar de bucătărie dulapul. (Oricum m-am simțit mai cîștigată decît reclamînd).

Noa nu-i frumos inutilul care pentru alții e util?

Postul despre uitare pe care n-am uitat să-l scriu

Mi-am dat seama zilele trecute de unul dintre motivele pentru care refuz (cu încăpățînare, ar spune Luțu)  cuptorul cu microunde. Peste tot unde mă uit sînt ceasuri. În stația de MTC (mijloace de transport în comun), la telefon, la calculator, în magazine, la serviciu pe-un perete, la TV, în orice instituție, în stradă, ceasuri ceasuri ceasuri. Îmi feliază timpul și mi-l arată exhibiționist: ”Ce-ai făcut tu între 17:18 cînd ai plecat din stație și 17:43, cînd ai ajuns? Ha? Aud? Nimic, așa-i?”.  Trebuie să fii mereu prezent și activ în ceva care nu e prezentul. Că așa trăiesc, am mereu ceva de făcut, de găsit, de completat, de bifat. E pentru mine și pentru ai mei, pentru toți ai mei trebuie să fac performanță. Dar măcar ceasurile astea mari nu-mi arată implacabil, așa cum face ceasul de la microunde, cît de inutil îmi trec timpul. De-aia nu vreau microunde, că îmi arată cît de subiectivă e precepția timpului și cum îl folosesc – și cu microundele n-ai cum să-l folosești decît așteptînd. Deci ești degeaba. (Mă rog, presupunînd că nu faci pui rotisat care să se zbenguie circular vreo oră).

Plec de-acasă și nu mai știu dacă: am luat cu mine tot ce trebuie? am încuiat ușa-gazul-lumina-apa? Și la vîrsta asta mai am coșmaruri în care plec la școală cu ghoizdanul făcut pe ziua precedentă. De fapt e mereu o proiecție în avans: cînd ajung trebuie să fac asta și asta, înainte de a pleca trebuie să verific asta, după ce plec trebuie să ajung la adresa asta și să fac asta, și abia înainte de a intra între pături pot să zburd cîteva minute pe coclaurii mentali, înainte de a programa, evident, ce am de făcut mîine, începînd cu prima oră.

Sîntem crescuți să nu greșim. O uitare e o greșeală. Dacă nu mai reții închisul au ba al ușii, e greșeală. Dacă uiți unde ai pus biletul de troleu e greșeală. Dacă nu mai știi unde ți-e pixul din geantă greșești, că nu ești atent. Dacă uiți să trimiți un mail… pfai! Oribil! Ăsta e gremlinul. Timpul e apa lui. Ajung să mă gîndesc, la finalul zilei, oare ce NU am făcut azi. Pe cine am uitat să contactez, ce am uitat să cumpăr, ce n-am scris, ce mi-am propus și am uitat să fac… Și mi le promit pe mîine. Trăiesc mereu proiectată într-un viitor imediat în care încerc să nu mai uit. Încep să mă feresc de chestiile care mă abat de la Planul Zilei. Și nici măcar nu mă mai întreb ce pierd, ferindu-mă atîta. Mă gîndesc doar că-i protejez pe-ai mei.

Uitarea mică e cea care erodează. Uitarea mare nu-ți permiți s-o ai, căci ține de lucruri care nu sunt pentru tine, ci pentru ”bunul mers al vieții”, ca să te încadrezi în societate, la locul de muncă, în cercul de prieteni, lîngă partenerul de viață, în sînul căminului părinților… Pînă la urmă singura chestie de care uit de-a binelea sînt eu.

Prin temps

Îmi pare că primăvara toate se frîng mai uşor. Lucrurile capătă o dimensiune în plus, una pe care ţi-e alean s-o mai înţelegi. Îţi vin în cap parfumuri de demult, sprayuri din piaţă la tub, un gust aparte al sandwichului de la ziua lu’ Bubu, culoarea metalizată a unui colant demodat încă de-atunci şi cele sedimentate peste toate astea, eşti tot tu, dar parcă altul. O fi astenia, te culcuşeşti în diagnosticul ei vag şi cuprinzător ca într-o piele protectoare, o să treacă, trebuie să fac o cură de vitamine şi totul va fi minunat! Îţi aproape impui să te bucuri de primăvară, că o să fie muguri şi verde şi vînticel şi în acelaşi timp îţi vine să arunci cu un borcan unsuros în triluitoarele din pom num-aşa, că ele habar n-au! Şi să termine şi ivitul culorii cu agitaţia asta că ritmul nu e ăsta, haotic, cum ne vine, păi ce facem aici! Şi în secunda doi te iei de cap, ca să nu te întrebi unde şi cînd naiba s-a şters latura aia de romanţ care te făcea să fii sigur  primăvara că  vei fi nemuritor, şi în secunda trei năvăleşti în dulap şi le scormoneşti pe toate dinăuntru afară ca să născoceşti o toaletă foarte foarte colorată pe mîine. Şi te trînteşti în mijlocului maldărului, cu bucurie că nu mai trebuie să vezi alţi oameni, nu azi, şi vine într-o doară-un dor de-al nuştiuundelui şi de-al nuştiuceului.

 

Nici o primăvară n-are un cîntec pe care să-l găseşti atunci.

Epi funny e

by Pan Adol

Cică se duce un cuplu de americani normali din Carolina de Sud să-și mai cumpere și ei una alta de la Walmart, așa, mai pe listucă și buget că deh, e a doua criză, merg ei cu cumpărăturile acasă, mai trec niște zile, tipul se uită pe podea și țac! Apare Iisus. Pe bonul de casă de la cumpărăturile susmenționate.

Eu am văzut știrea la ora 19:00 și am comunicat linkul Ankului, după care am dezbătut: eu am fost de părere că figura aparentă pe acest modern Giulgiu din Torino aduce mai degrabă a infamul Bin Laden, iar Ankul a opinat că a Hemingway.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(sursa aici)

Mie mi s-a părut azi că văd barba lui Sînt Ilie Prooroc. Într-un nor.