Category Archives: Amu citim

Cum nu i-am dat un fursec lui Pascal Bruckner

Drept e c-am rămas un pic uimită, nu-i văzusem anterior nici o poză, habar nu aveam cum arată, dar în mod cert nu m-am aşteptat la alura de pianist (părul mai lunguţ, un pic vîlvoi, un zâmbet … nici nu ştiu cum să-l exprim… Fin în sensul unui gust gourmet, dar şi în sensul de halat-englezesc-papuci-călduroşi-coniac-trabuc-cîine-tolănit-lângă-şemineu). Mi-e greu să cred, după aspect, că i-au clocotit în cap şi-n pană Lunile de fiere, Paria, Noua dezordine amoroasă… Încă n-a apărut, dar deja trasmite o undă. Pascal Bruckner la aniversarea celor 12 ani de Cărtureşti. Apare foarte firesc în săliţa deja înţesată, se aşează şi priveşte foarte deschis prin sală. Nici un piedestal, nici un turn de fildeş. Lumea se foieşte în jurul lui, pasează microfoane, hârtii, emoţii, el şede gospodăreşte şi le zâmbeşte şi le răspunde relaxat. Nu îmi dau seama ce resorturi încleiate mi s-au învârtit prin cap, dar mă uimesc iar, că e francez. Ciudat sentiment, nu m-am gândit absolut niciodată la naţionalitatea lui.

Directorul Institutului Francez seamănă cu Obelix, îmi mai trece prin cap, şi zimbesc fiindcă mi-e drag aşa ca de-un unchi de departe.

Începe discuţia, cu un tremolo pe culmi intelectuale la care mă apuc să fac, în capul meu, nazuri: cum preferaţi să fiţi numit, filozof-scriitor sau scriitor-filozof, apropos de noua filosofie? Dă-i cu nouveaux philosophes şi despărţirea de marxism şi de-alea. Dau ochii peste cap, tot în capul meu. Şi se aude susuratul amuzat: eu prefer să fiu numit Pascal. Oricât de deplasat ar părea, îmi vine să-l pup pe frunte, într-un fel mi-a validat sentimental nemanifestat, şi concomitent, să aplaud, să râd foarte tare şi să mormăi destul de tare “Atââât!” (reminiscenţă din RObotzi).

M-am tot supravegheat pe tot parcursul conversaţiei perfect conştientă că nu mă pot livra complet întâmplării fiindcă pe de o parte mă concentrez să sorb totul şi să am o revelaţie în întâlnirea asta în timp ce pe ailaltă parte e absolut evident că n-o voi avea, din moment ce mă supraveghez şi-n plus mă sâcâie ba clicăitul aparatelor foto, ba uşa terasei care se tot deschide, ba zgomotul sistemului de climatizare. În timp ce Pascal Bruckner vorbeşte despre Michel Houllebecq şi eşecurile amoroase ale acestuia, despre cursuri ţinute de Camus şi Sartre la Ecole Nationale Superieure, despre patimă, iubire, lectură (cică, conform unui studio difuzat de canalul FRANCE 2, şcolarii francezi consideră că cititul e o chestie de fete şi tocilari, la care mie îmi vine în cap o campanie românească cu miza “Sunt bărbat. Şi citesc!” plus variaţiuni), despre preferinţă ca nucleu al iubirii, despre Lacan care era un excelent regizor de situaţii a cărei valoare el personal nu o contestă, însă preferă să rămână freudian, despre relaţia lui cu succesul – care îi place, şi îi place să fie faimos, dar nu idolatrizat, căci trebuie mereu să păstrăm un grăunte de raţiune în admiraţie, şi se bucură că e acolo, cu noi, spre deosebire de o întâmplare în care auditoriul (cinci doamne în vârstă) a adormit plenar în timp ce el vorbea despre Copilul divin, iar l-a final l-a gratulat matern (ca şi cum aş fi asistat la cinci variante diferite ale mamei mele care îmi spuneau “Bravo, fiule, ai vorbit minunat!”) – în timp ce aud toate acestea într-o franceză pe care nici măcar nu ştiam c-o pot înţelege, îmi pronunţ în cap întrebările pe care i le-aş adresa: “Cotidianul, banalul poate fi considerat un personaj în sine în cărţile dumneavoastră? De ce scrieţi? Sunt lucrurile mici importante? Este muzica erotică? Cât de autobiografică e Paria? Vă place Rabelais?” şi până la urmă nu mai întreb nimic, doar fiindcă are un dsicurs inelectual şi în acelaşi timp atât de uman şi o construire din cuvinte că pur şi simplu mi se face frică că ar putea să-mi răspundă şi să nu înţeleg tot.

Nu, nu ar scrie o carte pe Facebook fiindcă ţine la viaţa lui privată (e a doua oară într-un timp scurt când foloseşte sintagma asta, intim, privat, tocmai el! Vreau să întreb şi despre asta, dar e prea fin) şi nu îşi doreşte 30.000 de prieteni, adică 30.000 de griji. Mi se pare frumos că spune aşa, desigur, prietenii sunt nişte griji atunci când îţi pasă. Mă gândesc la prietenii mei şi zâmbesc.

La final, la sesiunea de autografe, aş vrea să merg şi să îi dau eu ceva, un fursec de-al Cărtureştiului, o bomboană mentolată, ceva efemer, nu pot pricepe că au trecut peste două ore, el deja mi-a dat aşa de multe că simt nu am ce să-i cer. Bine, am şi ideea tâmpită că s-ar putea să mă ţină minte. Dar e prea multă lume şi e cam târziu, ş-ar mai trebui să trag o raită razantă prin Auchan, să iau nişte cârnaţi proaspăt.

Revelaţiile nu vin niciodată când crezi tu c-ar fi momentul.

(publicat si pe hyperliteratura.ro)

Anunțuri

Truda

by Anku

Măcar o dată pe lună încep o călătorie anevoioasă dar mare dătătătoare de satifacții. Mai întâi îmi aleg cu gijă ținta: atât de multe oferte, atât de multe, interesante, tentante, ofertante plus alte -ante și atâta neputință din partea mea… După ce cu durere în suflet tai în carne vie în timp ce aud strigăte disperate „pick me!”, „pick me!” încep urcușul anevoios: mă zbat, transpir, disper. Dar nu mă las. Și tocmai pe când sunt acolo, aproape de final totul se prăbușește într-o clipă. Ar fi fost prea frumos îmi spun și îmi șterg o lacrimă repede repede să nu-mi înțeleagă nimeni neputința. Dar nu mă las. O iau de la capăt cu mai multă îndârjire @#$%^&*, mă zbat, transpir, disper. Și ajung ACOLO. La ceea ce eu cred că e finalul, încununarea muncii mele. Dar nu e. Că mai sunt mulți pași, parcă din ce în ce mai grei în ultimul timp. Uneori drumul pe care îl știam prea bine se schimbă peste noapte și mă trezesc întrebându-mă speriată „Ce fac eu aici?” „Pe unde o iau acum?” „Parcă data trecută era altfel…” Și chiar în momentul în care declar că nu mai pot și zic iar @#$%^&* și-mi vine să las totul baltă vine peste mine finalul și reușita pentru care mă chinuisem vreo 2 ore. Atunci știu că am învins: am reușit să postez un comentariu pe blogspot!

P.S. Incredibil, dar adevărat acest text nu e o reclamă pentru wordpress…

 


L’Âme-stram-gram

Eu mă văd prin lume mai off-side, în sensul ăla în care nu-mi prea ajunge realitatea sau, mai bine zis suspectez realul de tot soiul de alunecări lăturalnice de inexplicabil, ca niște panglici care-și schimbă culoarea. Sau poate am citit prea mult cînd eram mică, că de bolnavă sigur am fost!

Nu că ar fi prea important, e doar o ramă la tabloul în care mă dau în vînt după realismul magic și se mai ivește din cînd în cînd cîte-un volum care mă scufundă din nou în pulsarul ăla.

Titlul postării e de-al lui Mylene Farmer.

 

La Mulți ani tuturor farmazoanelor, adică tuturor femeilor!

 

 

 

 

 


Evil Plan

 

Cu mintea creață după cum le deja știți, cele 3fmi se aventurează și pe alte  tărâmuri (evident, ca parte din planul malefic de a cuceri lumea), ș-anume aici.


Pe cind mai citeam

by Laura

O carte la care nu ştiu cum sã mã raportez. În mod clar, dincolo de a empatiza, cã n-a fost cazul, m-am chiar inflamat un pic, am citit-o cu dat ochii peste cap – nu chiar ca pe Foamea lui Hamsun, pe care m-am rãzbunat neterminînd-o – şi cu trîntit cartea cu capu-n jos cu un “of” de bãbuţã nervoasã cã nepoţii pur şi simplu trãiesc pe altã planetã. Deşi frazele de recenzie de pe coperta spate o numesc roman-poliţist, curajos, comic şi labirintic, în ochii mei poliţist n-a fost (un domn britanic devenit detectiv cãutîndu-şi pãrinţii timp de 14 de ani cu o fervoare – nu cã n-ar fi îndreptãţitã, doamne fereşte, dar dupã cum e prezentatã e – uşor naivã, necalculatã şi în afara realitãţii respective, mai ales cã oamenii dispãruserã în Shanghai, el fiind trimis de oameni de bine în Aglia post-eveniment), comic nicidecum, sã fiu omletã dacã am scos mãcar o grimasã (şi ştiţi cã am ceva simţ al umorului!), curajos – o fi, doar cã necunoscînd contextul politic (relaţiile anglo-shanghaiene de început de secol XX), subtextul respectiv mi-a alunecat (bine, m-am prins cã nu e de bun simţ sã faci trafic cu opiu sub masca unor societãţi comerciale), iar de labirintic – da, este! E aşa de labirintic cã pînã la urmã n-am mai priceput ce vrea sã transmitã autorul. Nişte planuri temporale care gliseazã pînã simţi nevoia sã iei în mînã creionul şi sã treci pe hîrtie ca sa pricepi succesiunea întîmplãrilor, fiindcã din capitol în capitol personajul (romanul e scris la persoana I) are nişte amintiri din care el abia acum (momentul t+1, cã romanul scris ca amintire) pricepe cã atunci trebuia sã priceapã o chestiune anume (deşi tu nu prea înţelegi, nici dupã lectura completã, cam ce ar fi trebuit el sã priceapã în momentul t-1, cã e fix egal, în desfãşurarea acţiunii, dacã pricepea atunci sau cã a priceput în momentul t), doar cã exprimarea faptului de înţeles este întreruptã de o întîmplare curentã (a momentului t+1), pe care ne-o povesteşte. Evident, şi întîmplarea curentã are de a face cu subiectul – “cazul”, sã-i spunem. Omul e detectiv şi are de rezolvat un “caz” (o chestiune nedezvãluitã ţinînd de politica internaţionalã), de aia se întoarce, matur şi realizat în societate fiind, la Shanghai. Acolo se întîlneşte cu iubirea lui neîmplinitã (cãsãtoritã cu un domn în vîrstã, dar cu renume) şi cu prietenul din copilãrie (asta mai încolo, cînd lasã la o parte posibila împlinire a iubirii pentru o pistã care poate duce la gãsirea pãrinţilor – o pistã care mie, imagistic, mi-a amintit de The Texas Chainsaw Massacre – dar asta ţine de mine, nu e musai cã-i aşa). Nu am priceput dacã a soluţionat “Cazul” de politicã internaţionalã, care pare strîns legat de gãsirea pãrinţilor (deşi finalul dovedeşte cã nu prea e). De fapt dacã mã gîndesc bine, n-am priceput mai nimic. Personaje lãsate în suspensie, o fîlfîire de gesturi care îţi dau senzaţia, ca cititor, cã poartã o încãrcãturã, dar pînã la final sînt complet uitate, o sensibilitate a personajelor care pare nenaturalã, calchiatã şi cabotinã, şi o soluţie a nabii de cotidianã a jumãtate din mister.

Citesc alte recenzii. Poate cã pe mine personal m-a enervat nesiguranţa personajului. Nu ştiu, vedeţi şi voi şi povestim dup-aia.


(încă nu am găsit un titlu)

by Anku

De ce ai nevoie de toate cărțile astea?, m-a întrebat plictisit, întorcându-și privirea spre geam. La urma-urmei există internet. Acolo găsești ORICE.

Pentru ziua în care se va opri curentul, i-am răspuns.

Ca de obicei nu am nimic interesant de zis (plecată e pe veci inspirația) vroiam doar să vă spun că Terorista se întoarce.

by Laura, la temă, în loc de titlu :mrgreen:


Un soi de leapşã da’ mai biznis

Via Groparu.

 

O revistã-avangardistã

Pe-a afacerilor pistã

Plinã de iniţiative

Cere idei creative.

 

Şi cum clar ni-e mintea creaţã

Sãrim cu texte în faţã.

Ele hãpt acu urmeazã –

Fiţi şi voi treji şi pe fazã:

(Deşi nu-i bizplan cu ştaif

Doar idei la un cataif)

 

“Chuck Norris ne-a propus un articol. L-am refuzat. De atunci existã Marele Canion”

“La Londra ora va suna conform Biz Ben. Din 12 ianuarie 2012”

“They called them Blood Diamonds. Because they had not read Biz”

“Am scris despre social media pe Pentium II”

“Noi am pus BIZ în busy

 

O pozã cu Nostradamus citind Biz (copertã 1, zic)

O caricaturã cu un stup. Albinele au ba ochelari, ba cravatã, ba smartphone. Tone de miere în jurul lor, depozitatã în safe-uri. Sînt calme, nu se agitã deloc. Urşi la coadã cu carduri şi cash în gheare, cam îngrijoraţi. Ele nu mai fac Bîz, fac Biz. (copertã 4, poate).

 

Mai ziceţi şi voi, m-am lipit de cataif.


%d blogeri au apreciat asta: