Category Archives: Amu gătim

Lutu si poftele sale

Lutu: Tu puiule, stii ce as vrea sa facem?… Ca mi-i pofta.

Io: Mmmm… cartofi pai?

Lutu: Nu! Macaroane cu pesmet!

Io: ?? Pai cum is alea? N-am facut niciodata! ce gust o sa aiba?

Lutu: A, pai numai pesmet! Fii atenta: pesmetul se amesteca cu zahar, se pun in tigaie da asa, uscat, fara ulei fara nimic, si macaroanele peste! Asa bune ies!
Io:  Noa bine, facem! Numa macaroane si pesmet tre sa cumparam!

Lutu: Da n-avem pesmet? Ca de aia am zis, ca mi s-o parut ca vad sus in dulap.

Io: N-avem draga, n-am avut niciodata pesmet in casa.

Lutu: Mnoa bine. Atunci luam o varza si facem macaroane cu varza!

Publicitate

Cum reacționăm în situații critice: gătitul ”de pe net”


Operaţia „Clătita”

by Anku

Aţi făcut vreodată operaţii pe creier? Nici eu. Eu fac în schimb clătite ceea ce mi se pare la fel de greu precum operaţia cu pricina.

Neputinţa mea „clătitească” durează de mai bine de 10 ani când după vreo 2 experienţe culinare în care am obţinut nişte franjuri cărora cu toată imaginaţia mea debordantă nu le-am putut spune „clătite” am decretat că nu le ştiu eu chiar pe toate şi am purces la tăierea clătitelor de pe lista mea de „must do”. Dar odată cu furtunoasa mea înaintare în vârstă, m-am înţelepţit şi am hotărât că în viaţă trebuie să ne înfruntăm eşecurile. Dar, Doamne, greu mai e…

Totul începe cu vreo săptămână înainte când încep să-mi repet subliminal „săptămâna asta fac clătite, săptămâna asta fac clătite, săptămâna asta fac clătite” După vreo 6239 de repetări încep să şi cred. Ocazie cu care încep să şi tremur. De emoţie. În ziua cu pricina de pe la 8 dimineaţa (duminică, de preferinţă) încep să sun nişte oameni (nu mulţi, vreo 5 la număr) cărora le cer Reţeta de clătite (da, în inocenţa mea mă aştept să-mi dea toţi aceeaşi reţetă de clătite). Ce îmi urează ei înainte de declamarea reţetei nu are rost să menţionez, relevant pentru acest blog e doar procesul culinar. După ce mă dumiresc cum e cu reţeta şi îi conving pe toţi să adopte o reţetă unică din cele 6-7 enumerate decid eu că ceva îmi scapă. Deschid nişte bloguri culinare (nu multe, vreo 37 la număr) să mai verific nişte reţete. N-ar semăna una cu alta nici să le pici cu ceară! Transmit în gând toate cele bune bloggerilor culinari care au trafic de nu-l pot duce şi mai stau puţin. Pe la 8 seara decid că aşa nu se poate şi mă dezinfectez să intru în operaţie.

Stăpână pe mine, bat ouăle când privirea îmi fuge către făină şi lapte şi iar mă apucă tremuratul. Într-un dans psihedelic în mintea mea încep să se învârtă cantităţi de lapte şi făină care se îmbrăţişează şi se despart halucinant şi ştiu că acolo e problema mea. Încep să mă treacă apele. Şi nici măcar nu am aprins focul! Vreo jumătate de oră mă întreb dacă să încep cu făina sau cu laptele. Mă deturnez puţin de la obsesie când îmi aduc aminte că mi s-a recomandat apă minerală. Oare să beau? Sun oamenii cu recomandarea. Cică tre’ să pun în aluat să iasă mai pufoasă clătita. Pufoasă îmi trebuie mie??!! Mie îmi trebuie să arate a clătită! Dau naibii apa minerală că şi aşa nu am şi cu mâna tremurândă pun puţină făină. Încep să mă rog asiduu la orice forţă superioară e dispusă să mă ajute. Pun şi lapte. Bag schema lapte, făină, rugăciune, lapte, făină, rugăciune. Şi tot aşa timp de vreo 2 ore. Din care o oră şi 45 de minute o dedic stopării tremuratului. Când e gata maglavaisu’ mă mai opresc puţin să inventez o rugăciune finală.

Prima clătită e singura pe care o mănânc. Din 2 motive: să nu am pe nimeni pe conştiinţă şi să şterg posibilele urme de dezastru în cazul (cum spuneam, des) în care nu iese operaţia. Înfulec clătita şi dau fuga pe balcon să aprind o lumânare de mulţumire zeilor. AM REUŞIT! Cineva acolo sus mă iubeşte (nu ca pe Paul Newman, da’ mă iubeşte)! De aici încolo dau drumul la muzică şi încep să dansez în timp ce coc clătitele. I am sooooo good!!! Când toate cele 5 clătite sunt gata îmi dau seama că după o zi la sapă aş fi fost mai odihnită şi mă trântesc epuizată în pat. Dorm 3 zile în care am visul ăla recurent cum că aş fi un Jamie Oliver al clătitelor. Timp de o săptămână diverşi oameni (pe unii nici măcar nu aveam habar că îi contactasem) mă sună să mă întrebe cum mi-au ieşit clătitele că au auzit ei nişte maşini de pompieri gonind sonor prin oraş. Le zâmbesc străveziu prin telefon şi mă întorc pe partea cealaltă.


Eu, bucătăreasa

by Anku

Cînd vezi că nici a treia oară nu reușești să dai foc bucătăriei, zici că, printr-un miracol, s-ar putea să mai existe speranțe în lumea deșertăciunii și poate-poate începi și tu să gătești frumos și așezat așa cum îi stă bine oricărei femei de casă. Și îți aduci aminte de minutele alea cât zile în care ai plonjat ca un vajnic pompier fără mască și topor în fumul gros ca să salvezi măcar cratița (că despre cartofi nu mai putea fi vorba) uitată o jumătate de zi pe foc. Cu tot curajul și tenacitatea ta, n-ai salvat-o. Despre dureroasele (pentru unghiile tale) momente în care într-o muncă sisifică ai îndepărtat spanacul care trecuse de mult de etapa „fierbere” și se plantase întărit pe geam. De clipa de cotitură, care sunt sigură că există pentru toată lumea!, în care prietenia de o viață se clatină când te repezi cu un capac spre cea mai bună prietenă enervată că a îndrăznit să pună sare în mâncarea pe care TU o gătești. De infinitele situații în care mâncarea avea o cu totul și cu totul altă culoare  (despre gust nici nu merită să pomenim) decât la mama acasă (mamă pe care o sunaseși ca să-ți spună virgulă cu virgulă rețeta și pe care tu o urmaseși mai ceva ca sectanții pe ăla cu predicția sfârșitului lumii). Despre tragicul eveniment în care ai jelit lângă ibricul preferat, subit carbonizat, blestemând ziua în care nici măcar un ceai nu poți să faci. Despre culoarea roșie a ouălor de Paște pe care nu o vei mai regăsi niciodată. Despre (ca în reclama aia) prea sărat, prea ars, prea acru, prea cleios…

Când te gândești la toate astea, nu dai în depresie cum ar fi poate normal, ci adopți concepția aia mioritică în care îmbrățișezi în acceptare și înțelegere tot ce ți se întâmplă, lași baltă gătitul și te apuci să scrii un text pe care îl dedici tuturor femeilor cărora le face plăcere să gătescă, pe care le admiri și le invidiezi așa cum o invidiai pe colega Monica din clasa I numai și numai pentru că avea ochi albaștri când ai tăi erau căcănii.


Cum m-am prins cã îs cam în vîrstã

by Pan Flute

(Bine, evident din cauza vîrstei am cumulat tot soiul de nostalgii.)

Vin de la lucru şi pun pe VH1, aşa, de deconectare, nu-i ştire, nu-i fotbal, nu-i monden, nu-i catastrofã. Şi stau uitatã ca fata vãtãmanului fãrã sã ştiu prea bine la ce mã uit, gîndind la cît ar fi de bine sã fie simplu şi d-astea. Şi brusc devine foarte complicat şi nu mai înţeleg. Da’ nimic, neicuşorule! Şi îmi zic în gînd mna sã vezi cã iar o pus vecinile Guţã pe repeat şi închid geamul. Degeaba. Sentimentul de “ceva nu se leagã” continuã sã mã bîntuie. Şi îmi rotesc ochiţii prin spaţiul mic, aşa, în cãutare, ca şi cum un obiect ar fi soluţia. Şi chestie: mna ce frasu’ lu peşte îi asta??  Un videoclip, scuza-m-aţi?? Ãla mã deturna! Ãla era veriga slabã!!

Cînd viaţa patrioţilor o devenit aşa de Der Schrei-ste muzicile? Ce ne transmite fata aia rujatã?? Care e ideea imaginii, dom’le?? Bine, ce legãturã are cu melodia, cred cã e redundant sã chestionez. Probabil îs ceva simboluri noi despre care io n-am cetit în Dicţionaru’ de simboluri.

Mai bine pun pe ştirile de la ora 19:00. Mãcar ãia îmi explicã ce vãd. Cã io m-am obişnuit cu din astea clare, cu  introducere, intrigã, desfãşurarea acţiunii:


În care se dovedește că nu sunt în stare să fierb nici măcar un ou

by Anku

Am vrut eu musai-musai să vopsesc ouă, deși nu era nevoie. C-așa-i omu, se mai plictisește și mai inventează chestii după care să tragă. Buuuuuuun, și de la bunica citire la noi ouăle se vopsesc în coji de ceapă (dacă ar mai fi trăit bunica, ar fi fost azi o respectată partizană a curentului bio). Da’ chestia se face cu cap și gândire organizată de care eu nu mai am demult. Pentru că în acest demers ecologic  ar fi trebuit să adun cojile de ceapă de la Crăciunul trecut. Or eu le adunam de două zile. La apel au răspuns 5 foi de ceapă cu totul. Nevermind mi-am zis eu, am auzit că și sfecla rosie e bună și dacă n-aș fi experimentat vopsirea hainelor, mâinilor și oalelor cu sfeclă roșie poate n-aș fi crezut. Dar eu am crezut în sfeclă. Așa că m-am apucat. Trebuia să bănui de la început că ceva nu e în regulă cu astrele în ziua respectivă pentru că desenatul pe ouă cu creioane cerate nu a dat rezultate, ocazie cu care am aflat că pictatul pe ou se șterge cât ai zice „dungă”. Mi s-a părut ciudat de vreme ce aceleași creioane cerate rezistă cu succes pe vopseaua lavabilă de pe pereți. Da’ în fine. N-am dat importanță incidentului pentru că eu aveam un vis și mă țineam bine de el: să vopsesc ouă! Am îmbrăcat ouă în frunze, flori și ceapă + creioane cerate și le-am pus la fiert cu foile de ceapă și sfecla. A rezultat o fascinată culoare căcănie. Am zis că  poate dacă mai fierb puțin… Au mai fiert vreo juma de oră. Tot căcăniu. Încă 10 minute fierbere. Căcăniul rezistă. Moment în care panica a pus stăpânire pe mine: vroiam ouă roșii și aș fi abdicat de la orice credință ca să le am. Mi-am lăsat naibii obiceiurile și, după o fugă la magazin (nu a mea) eram în posesia unei foarte roșii culori de vopsit oo. Și de aici a început distracția. Un fir de praf a căzut din plic pe mobila de bucătărie. Atât. Când am dat să-l șterg a rămas o dungă de toată roșeața. Aveam ouă căcănii, dar mobilă roșie. Am încercat să șterg mai abitir, dar praful s-a împrăștiat pe gresie. Aveam ouă căcănii, mobilă tot roșie, gresie foarte roșie. Când m-am uitat la mâini era să leșin: mâinile ca ale lui Jack Spintecătorul. M-am dus la baie să mă spăl. După 5 minute aveam ouă căcănii, mobilă roșie, gresie foarte roșie, chiuveta de la baie pictată în artistice culori de roz și roșu și mâinile tot roșii. Aș fi plâns dar mi-era teamă că lacrimile vor fi tot roșii. După încă vreo oră, doar datorită unor eforturi susținute, mobila a devenit roz, gresia la fel, de chiuveta de la baie nici nu mai îmi păsa pentru că eram prea ocupată să-mi frec mâinile cu sare de lamâie și piatră ponce. Aș fi încercat și cu șmirghel, da’ nu am găsit prin casă.  Într-un final ouăle au devenit roșii, da’ așa neuniform colorate și cu vopsea zgâriată de ziceai că erau vopsite în secolul trecut. De desenele, frunzele, floricele și încercările mele creative se alesese praful. Aș fi putut să o întorc declarând că de fapt eu ouă vopsite vintage mi-am dorit, dar, pentru că nu sunt atât de maleabilă, am trântit ouăle în frigider unde zac și la ora asta și m-am dus la mama unde am vopsit de-a dreptul artistic toate ouăle. Cu coji de ceapă, binențeles.


Mic dejun cu Luţu

by Pan Era Bread

Noa şi apare a nost’ în tãtã gloria lui. Pe la 8 fãrã ceva dimineaţa. (Ca norocu’ cã sîntem ardeleni şi îi deja sîmbãtã).

“Tu pui!” tresaltã Luţu dupã 7 încercãri de a bãga cheia în broascã soldate cu extragerea mea dintre plãpumi.  “Io, io”, mormãi, “hai în casã”. A nost’, strãlucind de voie bunã, “Pfai sa vezi ce mîncãm! Ai die minie ce idee mi-o venit pe drum!”.  Mnoa mega. “Da’ tu mirãzãnie care-mi eşti” rãsar io zburlitã “da’ nu crezi mãtãluţu cã om mînca noi aşe, mai tîrzior, DUPǍ CE MAI DORMIM UN PIC??” “Tuuuuuu!” rãsare mirãzãnia, devenind brusc fan al principiilor lu’ Newton privind atracţia faţã de sol, “mnu tu, cã amu ni îţi fac!”

Apoi ce sã-i mai şi zici? “Mbine. Io mai stau un pic!”

Io ştiu cã apare de la bere cu bãieţii, da’ bãnui cã nu hãpt reţete or discutat ei aşa, în plenu’ lor. Totuşi ceva o fost acolo (suspectez ceva masonerie), cã peste 5 minute (cît am crezut eu cã o trecut), respectiv 46 de minute (cît o trecut pe bune) apare al meu cu o farfurie cu: roşii scobite, înfãşurate în prosciutto şi umplute cu ceva brînzã peste care s-o trîntit un ou crud, toate date împreunã cu condimente la alegere direct în cuptorul fierbinte. Din pãcate nu cunosc durata. La alegere, bãnui.

Super! Aşa de bun o fost cã am devenit permisivã şi i-am comunicat luminos la al meu urmãtoarele: “Mnoa amu poţi sã îţi scoţi de la gît ghirlanda cee’ portocalie de Hawaii – ai fo’ în locuri cu fetele de la Jaegermeister? Mda ţigãri nu ţ-o dat????”

Şi Luţu, aţintit la pernã “Ce Jaeger, tu?? Cã mi-am pãtat plovãru cu cafea! Poftim! Cafea, mcã aia beu io …”.  “Bine renule, las’, ne descurcãm cumva, hai ţuşti!”


Luţu şi conexiunile cinefile

Reţetã de tartã cu jambon şi roşii cherry

by Pan Dişpan

Ca mereu cînd îs capsatã cu virozã îs cam botoasã şi înfundatã, bonus îmi trebuie tot soiul de chestii cu moţ şi stea în dungã, important e sã fie greu de gãsit, ca sã am o compensaţie la faptul cã-i fizicu’ defect.  Probabil vag sãtul dupã o sãptãmînã de virozã de-a mea, Luţu recurge la soluţia la care apelãm doar în momente de crizã: “Tu mixi, hai sã ne uitãm la un film”. “Biiine”, zic, cu un rînjet diabolic sub nasul roşu şi pişcãcios de la atîta suflat, “hai sã. DA’… aş vrea sã vãd cevaaaa, aşaaaa…, sã nu fie mainstream, ştii? Da’ nici ceva obscuritate!”. Luţu dã ochii peste cap şi mormãie ceva ce n-am înţeles, cã suflam nasu’. “Ioi”, zic în batistã,”sã vezi, am citit eu un articol la Blo, hiiihihi” (tuse) “ihiiiii vai ce tare o fost! Un film cu Javier Bardem la 23 de ani, cicã apare gol…” (tuse, de data asta nu a mea) “Jamon îi zice la film, hai sã îl cã…” da’ nu apuc sã gat cã al meu se ridicã cu ochii tare lucioşi şi sare-n frigider. Hopa. “Da’ ce cauţi mãtãluţu?” se vag ofuscã stimabila eu. “Aaaam o idee!” se aude din sertarul cu legume “Auzi fixiche, noi mai avem roşii din alea… alea mãrunte, cherie?” “Tu mã drãgãleşti ori întrebi de roşiile ciorchine?” punfnesc eu în rîs, cã mereu mã sparge cu pronunţatu’ englezei, instant mã hlizesc. “Da tu, alea!” şi deschide şi dulãpiorul de condimente cu stînga în timp ce cu dreapta îi tot în frigider la mezeluri. Opa… “Avem roşii cherry, maestre!” mã bucur eu, cã presimt ceva de bun augur la papile. Bãiatu’ ãsta îi ca taifunu’! Pînã sã mã extrag din vîrful patului sã-mi bag şi eu înfundãciunea de nas în problemã, deja aliniase fãina albã (o canã jumate, cã nici nu are nevoie de cîntar, deja ştie cantitãţile pe UM cãni de apã), juma’ de pachet de unt, aşa, sã fie cam 100 de grame, şi un pic de apã. “Da’ ce o sã faaaci?” fornãi eu ca un furnicar pe lîngã umãrul lui. Fredonînd “Cînd s-o-mpãrţit norocu’” Luţu trînteşte fãina şi untul mãrunţit într-un bol şi bagã mixerul cu paletele de aluat şi mã lumineazã: “Apoi tu, cînd ai zis de film mi-am adus aminte de tartã cu jambon şi roşii cherie şi am zis cã… “.“Tuuuuu di ce nu zici drept cã n-ai vrut film cu Bardem în ţuţu nud, timidule?” îi scot eu limba. “Noa cã fix mã şi intereseaza pe mine ãla!” se burzuluieşte tînãrul partener, da’ l-am prins, cã se uitã aţintit în bolul unde deja e gata un aluat tare. Ca sã-şi puncteze probabil totalul dezinteres vis-à-vis  de Javier Bardem în costumul lui Adam, smuceşte uşa frigiderului şi bagã bolul cu aluat înãuntru. “Da di ce-l pui acolo? Sã fie şi mai tare…?” mustãcesc. “Pã da, aşa e reţeta” îmi ridicã el inocent mingea la fileu, numa bine sã sar din bucãtãrie înapoi între plãpumi chicotind “Noa atunci sã te bagi şi tu în frigi aaahahahahahihi!”. Dupã care mã apucã crizã de strãnut. Strig dupã batiste da’ Luţu prinde o vitezã în plus (post-aluzia mea finuţã, sper) şi deja amestecã într-o tigaie fierbinte vreo 50 de grame de unt, trei linguri de fãinã şi cum fãina începe sã se rumeneascã, intervine şicu nişte boabe de porumb şi pãtrunjel şi busuioc verde, dupã care se apucã sã toarne treptat, sã nu facã cocoloaşe, în zama aia o canã juma’ de lapte. În concluzie trebuie sã mã ridic şi sã-mi iau singurã batiste, ocazie cu care mã fac eu cã ma uit ce-i prin tigaie, da’ de fapt e motiv de îndesare şi chicoteli.  “Tuuu, hai cã îţi pun de un ceiuc bun, numa sã gat cu asta” se înduioşeazã le chef. “Da’ – ‘pciu! ‘pciu!– ce-i mai faci?”. Pînã emit eu întrebarea condimentatã de strãnut, taifunul Luţu deja e cu tigaia cu sos luatã de pe foc, tava de tartã împodobitã cu cea mai mare invenţie a omenirii care n-are chef de spãlat tãvi – hîrtia de copt, şi tocmai întinde aluatul scos din frigider într-o foaie de vreo 5 cm grosime. “Imediat o bag, tu!” zice al meu, concentrat. “Ahahahaaaaa!” mi se curãţã mie brusc sinusurile.  Luţu, punînd sosul din tigaie peste aluat, se hlizeşte tare bine şi îmi dã peste nas cu o felie subţire de jambon Pãdurea Neagrã de la Reinert, luat la ultimul shopping spree pe criteriul “Sã fie şi din ãsta în casã” . Tare delicat el cînd are dispoziţie! Cu aceeaşi delicateţe înfãşoarã cite o roşie cherry în jumãtate de felie de jambon tãiatã pe lung şi le aşeazã frumos peste aluat şi sos, şi drãguţu’ de el mai face din douã roşii şi ultima felie de jambon ş-un smiley face!

“Gata!” zice, în timp ce bagã tarta la cuptorul deja fierbinte, “o las la foc potrivit pînã se rumeneşte frumos deasupra, şi tu între timp îmi eşti în pãtuc cuminte şi vin cu ceaiu’, şi-l bei pe tot da?” “Bineeee… daaaaa’… musai sã fiu şi cuminte?” “Mnoa acuma… nu le lua  şi tu aşa literal…”

Tare bunã treaba asta! Tarta, zic.

(Cine naiba îi Javier Bardem??)


Luţu şi aniversata cu ghimbir

Reţetã de casatã cu ghimbir

by Pan Dişpan

Cînd sã gãtãm cu colegii ţigara, exact înainte sã ne suim în maşini sã pãrãsim incinta, mã sunã al meu. “Buburuzã, vezi cã am de mers pînã în mall, nu te iau de la graficã”. Opa! Deja începem. “Bine Pinţi”, zic, “nu-i hibã, cã mã descurc de p-o stradã pe alta”, da’ fiindcã anu’ ãsta am decis cã mã fac mai a dreaq, sar cu interogarea muiereascã: “Hat ce trebi ai mãtãluţu la mall? Cã numa din 15 încep reducerile”. Al meu, ocoş şi hlizit, sare “Scumpa, las’ cã vezi. Îi sãrpraiz!”. Evident, ca de fiecare datã cînd gîngureşte în englezã, mã pufneşte rîsu’.  “Bine dragã, mã las’ pe mîna ta… dacã pricepi ce vreu sã-ţi zic.. “. Sper c-o priceput.

Buuun. Ajunge fata acasã, vag iritatã cã n-o ieşit cum trebe perspectiva la sticlã. Luţu rãsare din bucãtãrie cu şorţu’ de gãtit şi mixeru-ntr-o mînã. “Pfu ce bine cã ai venit! Hai ajutã-mã!”. Eu sideratã. “Da’ ce se petrece aci??”. Lipiciosu’ (de data asta şi la propriu) se unduieşte pe lîngã mine şi toarce “Îţi fac ceva buuuuuuun”. Opaaa! Gata, sar în schemã.

În bucãtãrie pachet întreg de unt de 220 de grame (sau cît viaţa mea are untu ãla, clasicu’ de Alba) aşteaptã cuminte în bolu’ de mixerizat comuniunea sufleteascã cu 4 gãlbenuşuri. (Normal cã de ou!). O canã de apã plinã pe trei sferturi de zahãr vanilat Oetker se uitã cu invidie, cã ea se va încorpora acolo numai progesiv şi numai dupã ce una la mînã untul se cremoşeşte în sigurãtate (cu mixeru’ harnic mînuit de vajnicul Luţu), şi doi/trei/patru la mînã mai tre’ sã aştepte şi participarea etapizatã a gãlbenuşurilor.

“Io ce sã fac??” salt pe loc precum caprile niegre, cu ochii la pachetele de biscuiţi digestivi. Luţu susurã “Pãi mai pune nişte bere aci ni, pune-ţi şi tu, şi curãţã ghimbiru ãla şi pune de-o cafea”. “Dragã”, zice responsabila de mine, “apãi aşa te-ai gîndit mãtãluţu? Cã bagi bere ş-apoi cafea? Lasã cã facem dimineaţã. Sau… vrei noapte albã ihihihi??!”. Pupãciosu’ se distreazã şi intervine “Nu tu zuzatã, îmi tre’ la asta ce fac!”. Vag dezamãgitã, pun de cafei şi iau rãdãcina aia crem de ghimbir din plasã şi m-apuc s-o curãţ. “Hoooo”, sare Luţu, “numa un pic, nu toatã! Cam cît juma’ de deget îmi trebe!”. Îi arãt un anumit deget şi mîrîi “Din ãsta jumate?”. Se hlizeşte iarã şi mã lumineazã pupãcind unitatea de mãsurã “Din ãsta numa o treime. Ş-apoi dã-l la rãzãtoarea mãruntã”. Poftim, şi pretenţii. Mã înfoi, da’ fac cum o zis. Între timp Luţu se tot îndeasã în mine, cã şi-o gãtat de mixerizat pachetu de unt cu gãlbenuşurile şi zahãru’ şi acuma cicã le încãlzeşte 2 minute pe abur. O pretenţie, numa’ sã aibã motiv sã se-ndese, ştiu io! Da’ mã fac cã nu observ, deh, nici mie nu mi-i chiar rãu.

Încãlzeşte douã minute la abur (pe ceas, cã-i fixist) crema aia gãlbicioasã şi o duce afarã, “la rãcit”. Apoi scoate din tainiţe imemoriale tava. O împodobeşte cu folie de aluminiu. Eu iau cafeaua de la foc, cã-i gata, şi îl aud pe al meu “Bagã în ea nişte cacao, aşa, douã linguriţe”. “Hãhã” mã trezesc eu “ştii cã n-am!”. “Aaaa” se dumireşte, şi sare rapid, MacGyveru’, “pãi atunci fo’ douã pliculeţe de ness, de ãla ştiu io SIGUR cã este” şi ride mînzeşte. Evident, îi scot limba, obraznicu’!

Mai trîntesc şi douã plicuri de ness în cafea, sperînd cã n-are de gînd sã şi bem producţiunea, ca mnoa, inima, ţigãrile, de-alea. Da’ el nu, aleluia. El scoate biscuiţii digestivi şi se apucã sã-i moaie scurt în cafeaua cu ness, dupã care îi  întinde prin tava ornatã cu folie. Eu mã duc sã fumez, Luţu val-vîrtej dupã mine cã sã nu-i vezi-Doamne rãstorn crema cea gãlbuie rãcitã. Aiurea, pretext de pupãcealã , clar. Într-un final glorios ia crema, o toarnã peste biscuiţii muiaţi din tavã, presarã ghimbir, mai bagã un rind de biscuiţi, mai presarã nişte ghimbir şi deasupra rade ciocolatã amãruie.

Eu, silfidã, silfidã, da’ pofticioasã, pregãtesc farfuriuţe, linguriţe, aprind ş-o lumînãricã, sã fie, vorba aia. Al meu mustãceşte şi întreabã aşa, cam cum l-ar întreba Yoda pe Chewbacca “Da ce faci dragã?”. “Pãi… nu o pãpãm??”.  Luţu radiazã: “O pãpãm sigur, da dupã ce stã fo’ 5-6 ore la rece, în frigi!”

Iarã mi-amintesc de perspectiva la sticlã nereuşitã şi de nişte datorii de le mai am, aşa, în general, cred cã mi se strãvede în privire, cã mã îmbuneazã bucãtaru’-şef “Noa haaai buburuzã, cã aşa-i la casata cu ghimbir, gãsim noi ceva de fãcut între timp, doarã nu degeaba aniversãm douã sãptãmîni!…” Opaaaaaaaaaaaaa!!!!


Ce caut eu pe Google

by Anku

Pentru ca am auzit ca omul destept e autoironic, hai sa va spun si ce am cautat eu pe google zilele astea. Pe bune!

Pasarea neagra cu cioc galben – ma urmareste pasarea asta (la propriu, la figurat si la tot ce vrea ea) si cum se incalzeste putin vremea tot o vad pe plaiurile manasturene. Habar nu am ce e, ca inca Google nu m-o dumirit, dar mi-am facut cont pe site-ul  Asociatiei Ornitologilor din Romania si acum stau de povesti cu aia pe forum si am uitat total de pasare. (cautare rezolvata)

Profesorul de stilistica din facultate – de cand, in numele prieteniei, Laura si-o scapat in cap niste cursuri pe la 1 noaptea a aparut si aceasta intrebare chinuitoare “Cine era, dom’le? Cine era?” Asa ca Laura si cu mine cautam innebunite pe Google un semn, ceva sa faca o scanteie cu care sa ni se aprinda beculetul memoriei. Nimic. Dar daca vreti sa stiti ce profi predau stilistica la Universitatea “Dunarea Galati”, aia am aflat! (cautare partial rezolvata)

Google books – iubesc google books, m-am indragostit iremediabil, in veci pururi ii voi fi fidela. Si ce daca lipsesc fix paginile alea de care am nevoie? Ce, iubitii vostri sunt perfecti?? (intotdeauna cautare placuta)

Dansul pinguinului – fara comentarii! Chiar nu le vreti, credeti-ma pe cuvant! (cautare deloc intelectuala)

Gris in lapte – mda, gatitul nu e punctual meu forte si sper sa nici nu fie vreodata, da’ cautam si eu o reteta mai altfel decat ce stiam, daaaaaar…. se pare ca in materie de bucatarie classic is the best. Asa ca puneti la gramada si dupa ochi zahar, gris si lapte si trantiti la fiert pret de o tigara fumata in graba. (cautare inutila)

Apa rece fierbe mai repede decat apa calda (intrebare) – la scurt timp dupa aruncarea mea in lume, oamenii responsabili cu cresterea mea si-au dat seama ca imi lipsesc neuronii, sinapsele si chiar jumate de emisfera responsabile cu logica (in special!), matematica (daca fac, cu calculatorul sa ne intelegem!, aceeasi operatiune de 2 ori imi dau 3 sau chiar 4 rezultate total diferite), fizica (am reusit sa iau un 4 la celebra baterie si abia acum cativa ani am invatat sa le plasez corect in telecomanda din prima), biologia (cu preferata mea, botanica, de cand patlagica rosie ocupa un loc special in inima mea impreuna cu nota jignitoare acordata in clasa a 2-a de tovarasa invatatoare), chimia (imi amintesc niste stupi desentati pe tabla prin clasa a 9-a, celebrele NaCl si H2O si aaaaaaatat!) ca sa nu mai vorbim de economie (pe care am observat ca nici Boc nu o prea intelege, deci nu imi fac mari probleme). Asa ca ma bazez pe Google sa imi explice niste chestii care datorita unor indeletniciri plictisitoare precum gatitul au devenit brusc interesante. (cautare in desfasurare)


%d blogeri au apreciat: