Category Archives: Amu privim

Die prin Cluj

La Cluj se mai joacă jocuri pe pedepse. Sperăm.

Varianta B ar fi predicatorii, varianta C proteste eco.

Dar, cum nu dorim să strivim corola de minuni a Clujului, mai bine vă găsiți singuri explicațiile pentru apariție:


Lungă

fu lipsa, motivată și de lene, recunosc, dar și de evenimente care au cerut deconectarea de la rețea. Unul ar fi concertul Sofa Surfers unde am cîștigatără o invitație onor Blogul TIFF, colegii mei de anul trecut. Nu îmi amintesc de cînd nu m-am mai livrat dansului în halul ăla! Megamișto complex și de-un ritm demențial! NU prea străbate din poze, dar credeți-mi cuvîntul.

Sofa Surfers #TIFF A Good Day to Die by Sofa Surfers Sofa Surfers Hotel Continental #TIFF

Alt eveniment a fost ăla că ne-am apucat să răzuim tavanu-n baie, întreprindere de mult planificată și cauzată de inundații constante ale retarzilor vecinilor de deasupra. Ocazie cu care ne-au picat aprox în cap două bucățoaie de ciment care abia se mai aținea p-acolo, în tavan cum ar veni. Eram noi destul picați în cap și-nainte, acu suntem cu tot cu patalama. Dar a fost bine că am rezolvat-o, temporar, desigur, urmează zidarii.

Cel mai de anvergură eveniment a fost însă deplasarea în Muntenia, la capitală, în scopuri nupțiale. Eh ș-acu începe povestea. Dincolo de amănuntul că drumul de 9 ore a durat 11 și s-a derulat prin 3 autocare, ajungem vineri vag paradiți, servim niște ceva cu grade deh ca tot călătorul ajuns la destinație și țuști la somn că urmează nuntă. Drept, nu avea cum fi o oră rezonabilă aia la care ne-am însomnurat. Sîmbătă băgăm o plimbărică prin aerul parfumat cu tei și alte specii al Bucureștilor, ne hăhăim la metroul din Drumul Taberei care e splendid în afară de faptul că lipsește cu desăvîrșire, cafeluțim și de-astea, după care hai să ne pregătim. Ne pregătim, vine furtuna cu tunete, mergem spre biserică, furtuna cu tunete continuă, se termină slujba, tragem învățămîntul că toate cuplurile care nu merg la biserică divorțează, ieșim și hai cu împărțirea în mașini spre restaurant. Aterizăm în mașina unor rude de-ale miresei. Tată. mamă, fiică 11 ani.

Tatăl călcînd pedalele: Uoaaaaaaiiiii voi sînteți ăia de la Cluj?

Noi: Ăhîmda.

Tatăl călcînd acelerația și vorbind în crescendo: Uuuu păi hai să vă ducem, să v-arătăm, că avem timp hehe!

Mama in sottovoce: Mștii că noi nu voiam să mergem acuma la restaurant, ce faci cu mașina, n-o lași??

Noi timid: Nu vă deranjați, e ok dacă ne lăsați în apropiere…

Mama, mai tare: Lasă dragă, n-auzi că n-au chef de plimbări? Le-a ajuns!

Fiica răcnind entuziasmată: BĂĂĂĂĂĂĂ! CE FACI BĂĂĂĂĂ uite cum ne-a depășit ăla doamneeeeeee ăăhăăăăă!

Tatăl răcnind și mai tare: NU! (către nevastă-sa, fără sottovoce) Lasă dragă, mergem acum, las mașina dup-aia, acu să le arătăm (se întoarce spre noi) Acu o să trecem prin spatele Spitalului Militar ui acolo ăla e gardu! Ehe și peste drum e ăla de Oncologie, de copii …

Luțu: Da… da… cel pe care l-au dotat… (frînă bruscă la semafor)

Tatăl: Ce faaaci băăă uite-o și p-aia ce proastă e, ui cum iese proasta!

Mama (întorcîndu-se în spate): Aaaaaaaa ne întrebam cum vi se pare vouă accentul nsotru? Adică… avem accent? Că al vostru e așaaaa de drăguuuuț iihihihii!

Luțu: La fel ni se pare și nouă.

Eu: Nu hăpt accentul cît viteza.

Urlete generale Aahahahahahaaaaa vitezaaa!

Fiica: AAAAAAAAAA uite încă o mireasăăăă! ACOLO în parc! Dă-te BĂĂĂ pe-acolo s-o vedem!

Mama: Da ce faci dragă??? Cum e posibil să nu fi văzut groapa aia????? CE FACI???

Tatăl: N-o văzusem dragă că mă uita după mireasă ăhăăăăăhăăăăă. Asta e ca bancu ăla cu ăăăăăhăăă pungile. Îl știți? Ăăăăăăhăăă cică merge nevasta acasă și găsește casa goală și bărbatul trîntit lîngă calorifer, mort de beat. Începe aia să urle (îi trage cu ochiul nevestei) unde-i canapeaua? unde-i mobila de la mama?? unde-i..  mai știu eu ce? ăla cică în pungi fa, în pungi, la care aia și unde-s pungile?? și ăla-i arată (se întoarce și indică zona de sub ochi) aaaahahahahaaaahăăăăăă

Fiica: AAAAAAHAHAHA!

Mama: Bancu ăsta se potrivește și la tine.

Noi: …

Tatăl: Am ajuns, da unde parcăm?

Noi: E ok, noi putem coborî…

Tatăl: MAI FACEM O TURĂ, încercăm p-aia perpendiculară!

Fiica: BĂĂĂ! Da nu puteai acolo? Uite acolo!

Tatăl: Nu, nu puteam, crede-mă!

Fiica: Ba puteai, hai, încearcă! Uiteeeeeeeee nu e nașa în taxiul ăla?? OPREȘTE!!

O fost fain la nuntă.


Cum nu i-am dat un fursec lui Pascal Bruckner

Drept e c-am rămas un pic uimită, nu-i văzusem anterior nici o poză, habar nu aveam cum arată, dar în mod cert nu m-am aşteptat la alura de pianist (părul mai lunguţ, un pic vîlvoi, un zâmbet … nici nu ştiu cum să-l exprim… Fin în sensul unui gust gourmet, dar şi în sensul de halat-englezesc-papuci-călduroşi-coniac-trabuc-cîine-tolănit-lângă-şemineu). Mi-e greu să cred, după aspect, că i-au clocotit în cap şi-n pană Lunile de fiere, Paria, Noua dezordine amoroasă… Încă n-a apărut, dar deja trasmite o undă. Pascal Bruckner la aniversarea celor 12 ani de Cărtureşti. Apare foarte firesc în săliţa deja înţesată, se aşează şi priveşte foarte deschis prin sală. Nici un piedestal, nici un turn de fildeş. Lumea se foieşte în jurul lui, pasează microfoane, hârtii, emoţii, el şede gospodăreşte şi le zâmbeşte şi le răspunde relaxat. Nu îmi dau seama ce resorturi încleiate mi s-au învârtit prin cap, dar mă uimesc iar, că e francez. Ciudat sentiment, nu m-am gândit absolut niciodată la naţionalitatea lui.

Directorul Institutului Francez seamănă cu Obelix, îmi mai trece prin cap, şi zimbesc fiindcă mi-e drag aşa ca de-un unchi de departe.

Începe discuţia, cu un tremolo pe culmi intelectuale la care mă apuc să fac, în capul meu, nazuri: cum preferaţi să fiţi numit, filozof-scriitor sau scriitor-filozof, apropos de noua filosofie? Dă-i cu nouveaux philosophes şi despărţirea de marxism şi de-alea. Dau ochii peste cap, tot în capul meu. Şi se aude susuratul amuzat: eu prefer să fiu numit Pascal. Oricât de deplasat ar părea, îmi vine să-l pup pe frunte, într-un fel mi-a validat sentimental nemanifestat, şi concomitent, să aplaud, să râd foarte tare şi să mormăi destul de tare “Atââât!” (reminiscenţă din RObotzi).

M-am tot supravegheat pe tot parcursul conversaţiei perfect conştientă că nu mă pot livra complet întâmplării fiindcă pe de o parte mă concentrez să sorb totul şi să am o revelaţie în întâlnirea asta în timp ce pe ailaltă parte e absolut evident că n-o voi avea, din moment ce mă supraveghez şi-n plus mă sâcâie ba clicăitul aparatelor foto, ba uşa terasei care se tot deschide, ba zgomotul sistemului de climatizare. În timp ce Pascal Bruckner vorbeşte despre Michel Houllebecq şi eşecurile amoroase ale acestuia, despre cursuri ţinute de Camus şi Sartre la Ecole Nationale Superieure, despre patimă, iubire, lectură (cică, conform unui studio difuzat de canalul FRANCE 2, şcolarii francezi consideră că cititul e o chestie de fete şi tocilari, la care mie îmi vine în cap o campanie românească cu miza “Sunt bărbat. Şi citesc!” plus variaţiuni), despre preferinţă ca nucleu al iubirii, despre Lacan care era un excelent regizor de situaţii a cărei valoare el personal nu o contestă, însă preferă să rămână freudian, despre relaţia lui cu succesul – care îi place, şi îi place să fie faimos, dar nu idolatrizat, căci trebuie mereu să păstrăm un grăunte de raţiune în admiraţie, şi se bucură că e acolo, cu noi, spre deosebire de o întâmplare în care auditoriul (cinci doamne în vârstă) a adormit plenar în timp ce el vorbea despre Copilul divin, iar l-a final l-a gratulat matern (ca şi cum aş fi asistat la cinci variante diferite ale mamei mele care îmi spuneau “Bravo, fiule, ai vorbit minunat!”) – în timp ce aud toate acestea într-o franceză pe care nici măcar nu ştiam c-o pot înţelege, îmi pronunţ în cap întrebările pe care i le-aş adresa: “Cotidianul, banalul poate fi considerat un personaj în sine în cărţile dumneavoastră? De ce scrieţi? Sunt lucrurile mici importante? Este muzica erotică? Cât de autobiografică e Paria? Vă place Rabelais?” şi până la urmă nu mai întreb nimic, doar fiindcă are un dsicurs inelectual şi în acelaşi timp atât de uman şi o construire din cuvinte că pur şi simplu mi se face frică că ar putea să-mi răspundă şi să nu înţeleg tot.

Nu, nu ar scrie o carte pe Facebook fiindcă ţine la viaţa lui privată (e a doua oară într-un timp scurt când foloseşte sintagma asta, intim, privat, tocmai el! Vreau să întreb şi despre asta, dar e prea fin) şi nu îşi doreşte 30.000 de prieteni, adică 30.000 de griji. Mi se pare frumos că spune aşa, desigur, prietenii sunt nişte griji atunci când îţi pasă. Mă gândesc la prietenii mei şi zâmbesc.

La final, la sesiunea de autografe, aş vrea să merg şi să îi dau eu ceva, un fursec de-al Cărtureştiului, o bomboană mentolată, ceva efemer, nu pot pricepe că au trecut peste două ore, el deja mi-a dat aşa de multe că simt nu am ce să-i cer. Bine, am şi ideea tâmpită că s-ar putea să mă ţină minte. Dar e prea multă lume şi e cam târziu, ş-ar mai trebui să trag o raită razantă prin Auchan, să iau nişte cârnaţi proaspăt.

Revelaţiile nu vin niciodată când crezi tu c-ar fi momentul.

(publicat si pe hyperliteratura.ro)


Milioane de-ncântări sau o scurtă discuţie cu cameleonul

(Ca reporter la Comedy Cluj 2012 ai şansa să poţi scrie, printre altele, şi aşa ceva: )

Adevărul e că a trebuit să umblu destul de mult până să-l găsesc, destul de ocupat fiind onorabilul logo zilele astea în pendulări zâmbitoare prin cele şase locaţii ale festivalului. Mă tem că la un moment dat mi-a chair tras paiul pe la nas şi a luat culoarea scaunelor din Cinema Victoria. Dar cu insistenţa, tactul şi cuvintele meşteşugite cu care sunt dotaţi toţi membrii redacţiei Ziarului Festivalului, l-am prins în Cafe Florin Piersic şi am reuşit să obţin pentru dumneavoastră următorul interviu:

Stimate Cameleon, anul acesta aţi fost selectat, pentru foarte mulţi ani de acum încolo, să reprezentaţi Festivalul Comedy Cluj. Spuneţi-ne câte ceva despre procesul de selecţie. A fost obositor? Care au fost atu-urile dumneavoastră în faţa celorlaţi candidaţi?

Fleorp! Mă scuzaţi, văzusem o aluzie. Aşa. Desigur, nu a fost uşor, dar am avut în primul rând avantajul numelui şi al faptului că juriul care a selectat este unul cosmopolit şi cu un ochi foarte atent la nuanţe. Poate nu sunteţi la curent, dar numele meu în engleză vine de la cuvintele „charm” + „million”, prin contragere devenit „chameleon”. În mod cert cu un aşa nume, care înseamnă „milioane de lucruri fermecătoare”, aveam un avanataj faţă de calmar (squid, foarte scurt şi irelevant pentru festival), de leneş (sloth – foarte riscant, dacă se pronunţă sau scrie greşit… mă rog) sau de Smiley (care a fost o concurenţă serioasă, dar am câştigat la nuanţe). În plus despre mine există şi cântece carismatice – Boy George a fost foarte inspirat când m-a văzut! Însă fost într-adevăr destul de solicitant, primele etape au avut loc de la distanţă, a trebuit să dau teste scrise, video şi de ascultare, căci toate aceste lucruri fac parte din procesul de creare şi susţinere a efectului comic, însă la proba fizică am fost cel mai bun, m-am adaptat şi mulat pe toate contextele pe care le-am avut! Sunt mândru de mine, fiindcă nu ştiu dacă vă daţi seama cât de dificil e să te susţii Eddie, canibalul somnambul şi în următoarele 2 minute să te recolorezi pentru 2 night!

Ce ne puteţi spune despre atmosfera festivalului?

Aici mă ajută teribil de mult calitatea mea fizică de a privi concomitent în două direcţii. De multe ori m-am camuflat şi am putut observa nerăbdarea oamenilor de la coadă concomitent cu bucuria celor care se aflau deja sala de cinema! E ceva cu totul special! Sliurp! Scuze, era o ironie acolo în colţ. Aşa. Deci e foarte antrenant, cel mai tare mă distrez când mă camuflez pe tricourile voluntarilor, unde, desigur, nu stau mult căci ei sunt foarte activi.

Stimate domnule Cameleon, cum veţi susţine dumneavoastră Comedy Cluj pe viitor?

În primul rând sunt foarte recognoscibil, aşa că lumea va şti mereu despre ce e vorba când mă va vedea pe tricouri, plăsuţe, badge-uri şi afişe şi se va binedispune pe loc! În plus, trebuie să recunoaşteţi că zâmbetul meu şarmant e capabil să crească inima tuturor! Şi să ştiţi că am o capacitate fantastică de a mă fixa (am nişte ventuze pe membre) – mai ales în inimile oamenilor. Aşa că voi folosi tot acest mănunchi de calităţi şi voi face viaţa oamenilor mai bună, prin râs!  Zlorp! Mă iertaţi, am văzut că zâmbiţi!

 

Apărut şi în numărul 4/15.10.2012 al Chameleon, publicaţia oficială a festivalului


Diversitati

Dincolo de faptul ca unele povesti sordide continua pina la a ma face sa cuget la  strategii de Popa Tanda prin bloc, ca a fost al dracului si muma-sii de frig, ca ultima saptamina inaintea salariului e (lunar) un Styx cu Stevie Wonder in sosete ude pe post de Charon, ca o fi sefu sef si-n sant (da’ santu lui ori are incalzire-n pardoseala, ori room service, ori e pe ecuator), ca am niste taste blocate lipicios si enervant din motive de varsat bere pe tastatura (posibil si cimentate cu scrum), ca, desi mi se pare un monument de kitsch, ma uit a cincea oara la clipul fiintei PSY cu al sau Gangnam Style, partea foarte splendida a saptaminei asteia e urmatoarea: miine am intrunire sedintomaniaca de-a dreptul cu onorabila comitie care va face, desface, des face, informa, dezinforma, comenta, poza, scrie, descrie, des scrie nimic altceva decia Festivalul de Film Comedy Cluj! Ridendo jactum est!


Leperchaun

(Asta-i un cuvint care tare mult imi place, in principal fiindca e misterios din punct de vedere al ortografiei, apoi fiindca-i irlandez si fiindca-i rautacios si vesel, si are de-a face cu curcubeu si cu bere. Oala cu bani nu o iau in calcul. )
Mi-am primit transportul de carti de la Emag, multe multe, muzici pe care nu le stiam ca le stiam – le-am gasit, se face intuneric mai repede si ploua. Ce-ti mai poti dori pentru o toamna? Incerc sa ma pierd toamna asta. In curcubee.

Această prezentare necesită JavaScript.


De-ai noștri. Azi: dușmanii

Dimineața asta a fost grea extragerea dintre plăpumi. Din cauza presiunii atmosferice, a oboselii acumulate, a entuziasmului debordant stîrnit de ideea de a merge la lucru, știe naiba de ce, cert e că puteam juca cu succes mediu spre mare un rol de plantă din producția Twilight. Și cum stăteam așa, cu ochii vagi și urechile împăienjenite că încă nu băusem strop de cafea, în timpan mi se prelinge o știre. Devin atentă, focalizez privirea. Știre TV despre un  lăutar (din Dîmbovița, dar nu bag mîna-n foc) și cumnatul (sau vărul sau fratele, nu rețin) său, care au fost mișelește caftiți ba cu cuțit, ba cu furcă, ba cu alte obiecte contondente sau arme albe. Imagini cu lăutarul supărat și pansat, cu ruda sa în scaunul cu rotile (deși era bandajat la umăr) și pe fundal vocea reporterului, mustind de milă, solicitudine, dar și un iz de trufie, așa, ca omul cu experiență de viață care știe mai bine cum stă treaba și are nevoie doar de confirmarea celuilalt: ”De ce v-au atacat? Erau dușmani de-ai dumneavoastră?”…

M-am tîrît gînditoare spre aragaz, storcoșind, în timp ce-mi turnam cafeaua, niște gîndaci de-ai mei de bucătărie.


%d blogeri au apreciat asta: