Category Archives: Din ocazii în ocazii

Dimineața…

… nu-i făcută ca să dormi. Nu aia de duminică. E făcută să te trezești fără strîmbături, fără zăboveli și fără tras de timp ca Progresu’n deplasare, cum zice tata (notă: ”Progresu” = echipă de fotbal), să sari vioi dintre pătură, să culegi echipamentele în timp ce sorbi niște cafea rece și să îți muți fizicu’ la pescuit. Plecarea din casă la 5:45. Ante meridian. Sau înainte de Cristos.

Ajungi pe baltă. Pe baltă suflă vîntul mai tare ca-n restul universului, lumea e jovială, te saluți frumos ca-n sat, treci peste bețe de fund, peste scăunele, găleți cu pești, recipiente cu momeală, femei, etc. și te așezi la locul desemnat. Timpul trece altfel pe baltă. Lișițele nuș ce au, dar piuie și ținguie și sunt absolut mortale – se scufundă într-un loc și ies în ailaltă parte de lac, moțatele. Mai trage peștele, mai schimbi o vorbă, mai schimbi momeala, mai modifici montura, mai muți locația, la 10 mai scoți o carte (eu), mai ațipești înfășurat în pelerina de ploaie (tot eu), apoi pregătești foc + grătare + mici + salată, apoi te pocnește somnul, te împachetezi iute și fugi acasică, că vine ploaia.

Peștele ca și captură nici nu-i așa crucial.

Publicitate

Una scurtă…de memorie

Într-o minunată dup-amiază, când soarele arămeşte blînd vîrfurile încă înfrunzite ale copacilor unde încă mai triluie vrăbii vioaie, iar străduţa îngustă de cartier e înviorată de vestele verde-fosforescent ale muncitorilor care învîrt lopeţi, discuri de tăiat asfaltul şi alte vrednice unelte aducătoare de zglobiciune şi veselie şoferilor care pot circula doar pe un sens, zigzagînd veseli printre deluşoarele formate de pămîntul extras de deasupra conductelor ce trebuie schimbate şi pietoni, minunăţia de mine, după o zi serenă de comunicare plenară, fără iritări şi mai ales fructuoasă în frumosul şi liniştitul decor al locului de muncă, decide să îşi potenţeze zenul zilei prin inserarea minunatului fizic din dotare într-o curte mică, liniştită, în care o familie, alcătuită dintr-o doamnă simpatică (cu păr negru, lung aproape ca-n poveşti, pînă-n pămînt, norocoasă căci pămîntul este relativ aproape de vîrful creştetului ei, conform fermecătoarei vorbe „mai repede o sari decît o înconjori”)  şi un domn vioi cu un polar pătat cu ceva semuind a bomboane topite, expun spre vînzare genţi, geci, fulare, jucării şi alte ţesături indispensabile omului ferit de efortul de a-şi întoarce finanţele cu lopata. Încăperea aferentă curţii nu e mare, dar e un spaţiu de vis, unde spiritul ţi se delectează cocomitent cu culori şi mirosuri variate, cu texturi de o diversitate ameţitoare şi cu o utilizare pragmatică şi maximală a oricărui colţişor care poate depozita ceva. Un loc plin de inspiraţie de unde experienţa şi gustul deosebitei făpturi care sunt extrage două genţi absolut delicioase.

Cînd să plătesc zice doamna cea simpatică „Noa aşa o făcut şi ăsta (n.r ăsta fiind un gentleman de la vulcanizare care îşi căuta o bluză de training cu fermoar, pentru lucru) ca o doamnă – io am mai văzut-o aşa, săptămînal, mai trecea prin faţă, bună ziua – bună ziua, şi vine o dată că n-am ceva geacă pentru bărbatu-său? Şi eu întreb că noa da cam ce număr şi ea „Da NU-L cunoaşteţi pe bărbatu-meu??”… noa, vă daţi seama că m-o pufnit rîsu, apăi ce să-i zic, că io de unde doamne iartă-mă să ştiu cine-i bărba-su? „Doamnă, matale cum ai prefera, să-l cunosc sau să nu-l cunosc? ”

 


Lăcrămații

Și după o săptămînă în care m-am înfuriat pe Orange pe tema roaming (detalii la cerere)  ș-am depus jalbă (detalii la cerere), iaca merg c-un tren de companie privată spre taica. Și trenul se oprește, nejustificat, și șade. La fel, fără motive, mult.  Depășește ora sosirii, tot în ședere fiind, se ridică întrebări răzbelnice de la călători cu moacă  de Arșinel, eu prefer să șed uitată și să fac poze. Inutile. Dar așa frumos mi s-o părut, ca și cum ai intra printr-un dulap în Narnia. Dar de bucătărie dulapul. (Oricum m-am simțit mai cîștigată decît reclamînd).

Noa nu-i frumos inutilul care pentru alții e util?

Noa nu-i frumos inutilul care pentru alții e util?


Uitare

Nu e uitarea aia bună, odihnitoare, care te descarcă, e una mică, dar care se propagă în cercuri din ce în ce mai largi, nu un joc secund, mai pur, ci un gremlin care îţi ronţăie timpul şi te face să tresari şi să dramatizezi.

Deocamdată doar o poză cu zgomot de imagine pe care am uitat s-o urc: Făgăraşii la ieşirea din Sibiu, acum două săptămîni.


De ce nu prea are rost sã fii nefericit

by scriptic eu & ideatic Echipa

(Exact. Efectiv n-are rost)

Se spune (Anku însãşi spune, dar are un pic de lipsã de timp în a o scrie, drept pentru care mã fac eu hronicar) cã Anku merge relativ mult cu mijloace de transport în comun clujene. Şi mergînd ea aşa relativ mult, în momentele alea suspendate în care nu “trebuie” decît sã ajungã dintr-un loc în altul – dacã are noroc stînd pe scaun – se întimplã lucruri. Cãci Anku aude şi vede multe (pentru care îi mulţumesc) şi, mai important, le filtreazã şi le internalizeazã şi le înţelege într-un fel anume (pentru care îi mulţumesc şi mai mult). Şi într-una dintre cãlãtoriile astea mã sunã şi-mi povesteşte cum, într-o altã asemenea cãlãtorie, cabina şoferului fiind de-aia de „troleu nou”, cu deschidere spre publicul cãlãtor, din cabinã de la staţia de emisie-recepţie se aude o voce oficialã, care comunicã sec ordinea de ieşire pe traseu, conform numerelor de troleu: “şapte… nouã… douãzecişitrei… patru… treizecişitrei… opt…” – oameni cu treburi, opaci, lipsiţi de reacţii, litania continuã –  “… şase… treizeci…” – şi Anku aude pe cineva, unul dintre co-troleişti, emiţînd un “Bingo!” atît de neaşteptat şi proaspãt încît a rîs. Aia am fãcut şi eu cînd mi-a povestit, aia a fãcut şi Luţu cînd i-am povestit. Mult, cu poftã, şi repetitiv! (şi acum cînd scriu mã hlizesc).

Luţu mi-a arãtat un alt fel de muzicã. Nici nu mã puteam detaşa de ce ştiam eu, cînd i-am vãzut pe ei:

Revenind: de ce nu are rost sã fii nefericit? Fiindcã sînt aşa de multe feluri de a privi ceva sau de a aborda ceva, încît nefericirea devine… hm… superfluã?!  Vorba lu’ Moniku: It is all about the persective!


Roadtrippin’

by Laura

Noa cã merem la chef. În Floreşti, la buna mea prietenã M. Yeah! Îmi dau seama cã n-am fost niciodatã la ei, de cînd s-au mutat. 2 ani şi ceva. Tulai sóre!  Vorbesc cu buna mea prietenã S. , “Mergem cu vãru-meu cu maşina, cã şi el stã acolo”, zice S., “atîta cã noi avem de mers la un eveniment îninte de asta. Da’ te sun cînd ieşim”. “Bine”, zic, “super, şi eu am a mã foi prin capãtu’ ãla de oraş, deci la fix”. Bun, zis şi fãcut, vine ziua de sîmbãtã, încep sã mã foiesc organizat. Organizarea se deterioreazã pe parcurs din varii motive, rãmîn cu nişte timp în plus, mã tîrãsc prin mall-ul din capu’ ãla de sat pînã îmi vine sããã… Mã rog. Sã. Cu vreo juma’ de orã înainte de estimarea întîlnirii cu restul echipei mã pornesc, organizatã şi uşor jenatã la pantofi, pe jos înspre un punct mai în drum, sã nu intre oamenii cu maşina în parcarea de mall, sã nu pierdem din timpul preţios de chefuit. Apus de soare tomnatec, eu pe jos, la ieşirea din Cluj, prin praf şi raze. Frumos, ce mai.

Sun S., cã am gãsit o ieşiturã din şosea (doar nu sîntem atît de naivi sã facem trotuar pe-acolo!)  pe direcţia de mers, şi îi aştept acolo. Uit sã întreb ce culoare, marcã, numãr are maşina cu care vin – dar, în definitiv, doar mã vãd ei, cine mai stã pe marginea drumului sîmbãta la apus? Aprind o ţigarã şi mã uit în jur, amuzatã de claxoanele şmecherilor – nici nu-i bag în seamã. În jur cam mizerie.

Şi o domnişoarã cu un rucsac imens şi o plãsoacã, postatã în arealul meu de aşteptat. Un pic pare nervoasã. Eu o compãtimesc, cã ştiu cã dupã mine vin ai mei, ea sãraca, o fi la autostop, nu ştie pe cine ia. Deh… Se mai iveşte un nene. Stã şi el în areal. Hm. Brusc am o revelaţie – e staţie de autobus de Floreşti. Nu era chiar evidenţiatã.

Se pare cã obişnuiţii locului ştiu. Mã înfãşor în eşarfã, ca devine rãcoare. Mai vin douã doamne. Stau şi ele în areal. Apare autobusul. Mã plimb în direcţie opusã, ca sã fac evident faptul cã eu nu de aia stau. Pleacã autobusul. În staţie trage un break. Crem. Cu numãr KNT. Mã umflã rîsu’ – V., vãrul lui S., a absolvit Filosofia, ce drac de alt numãr sã poatã avea, hehe! Pe scaunul din dreapta, breton drept şi ochelari. S.  Bine c-o ajuns! Deschid voioasã portiera din spate şi, cu emisfera dorsalã stîngã aproape aşezatã, emit un “Seeeeruuuus!… da’ mã …” şi vãd lîngã mine o domnişoarã blondã în trening. N-o ştiu. O fi ceva pretenã de-a lui M. Lîngã ea o altã persoanã de sex feminin. N-o cunosc nici pe ea. De pe scaunul din dreapta se întoarce o altã fiinţã de sex feminin. Cu breton drept şi ochelari. Da’ n-o cunosc nici pe ea. Cu atît mai puţin pe şoferul cheluţ. Emisfera dorsalã stîngã rãmîne în aer, relativ incomod, cã piciorul drept mi-e încã afarã. În afarã de “Ioi…” nu pot emite nimic. Şoferul mã întreabã amabil “În Floreşti veniţi?”. Mã precipit. “Da! Dar v-am confundat cu prietenii mei! Îmi pare rãu! Vai ce fazã!” “Haideţi, cã vã ducem. Unde trebuie sã ajungeţi?””Mpãi sã vedeţi… mnu ştiu!”

(M-am dat jos, am mai tras nişte poze, ş-apoi o venit ş-ai mei şi ne-am dus şi ne-am chefuit)


Pe Vișeu în sus și-n jos

by Anku

Bate vânt de concediu. Așa de bine bate că parcă a venit toamna. Și pentru că bate cam de mulțișor eu trăiesc din amintirea unor vacanțe „curat de vis” că doar criza asta ne-a împins concediile doar în zona oniricului.

Nu mai țin minte dacă în vara aia sau în alta ne-am dus în Maramureș.  Din șoseaua spre Sighetul Marmației am cotit-o pe un drum de țară, pe valea Vișeului, așa ca să vedem locuri unde, vorba aia, mâna omului n-a pus piciorul. După ce trecurăm de un sat am mers și-am mers pe un drum pe lângă care doar calea ferată ne amintea de lumea civilizată. După vreo câțiva kilometri un personaj în uniformă ne oprește:

–        Încotro?

–        Tot înainte, au strigat reminescențele comuniste bine împlântate în subconștientul nostru. Tot înainte, spre Sighet!

–        Mda, tot înainte e Ucraina. Kindly invite you to go back, ne-ar fi spus personajul dacă ar fi fost un vajnic supus al Reginei. Nu era așa că ne-a somat să ne întorcem că de nu…

Pentru că perspectiva că de nu nu ne interesa, iar Ucraina nu era pe lista noastră de puncte turistice vizitabile, ne-am întors. Pe drum, înainte de sătucul (bine, avea ditamai casele, da’ sătuc se numea) prin care trecusem am hotărât că peisajul e prea frumos ca să nu-l admirăm noi vreo câteva zile. Un-doi am ridicat corturi în soare și ne-am apucat să respirăm aer curat printre fumul de țigara. Totul ar fi fost frumos dacă seara nu începeau mugetele.

–        Știți că ursul nu face de fapt mor-mor ca în cărțile cu desene din copilăria noastră, ci muge ca o vacă? – ne-au încurajat băieții.

Nu știam. Adevăru-i că am fi putut trăi și fără informația aia. Hmm, poate totuși sunt vaci, ne-am spus noi fetele încercând să ignorăm mugetul. Nu puteam pentru că între timp mugetul căpătase inflexiuni metalice. Mda, se putea și mai sumbru decât fusese.  În mijlocul nopții când urletul metalic încetase, iar pe șira spinării începuseră să se topească sloiurile și să plece ușor-ușor la vale de nicăieri apare lângă noi o lanternă care se prezintă drept Agent de frontieră 1 + Agent de Frontieră 2. Și care, nici una, nici două, ne cer actele la control. Acum, mai fusesem noi cu cortu’ prin țară da’ de buletine nu ne verificase nimeni, da’ nu te pui cu obiceiurile ospitaliere ale diferitelor zone mai ales dacă au haine oficiale.

–        Da’ țigări aveți?

–        Cum să nu, domn’ polițist, am sărit noi toți să-l servim pregătiți să atacăm și rezervele de țuică.

–        Da’ timbre aveți?

Brusc au năvălit peste mine toate amintirile cu schimburile agresive de timbre din copilărie și goana după exemplare neștampilate din Guinea Bissau și am blestemat clipa în care nu avusesem inspirația să-mi car și clasoarele după mine.

–        Nu din alea, bă, pachetele voastre de țigări sunt cu timbru, nu? Nu de alta, da, pe aici cam trec traficanții de țigări.

Ooo și cum ni s-au umflat sufletele de fericire că ne plătisem toate accizele și taxele și extra-taxele, și da, noi eram corecți și onești și neinfractori și ne distrugeam plămânii corect, civilizat și cu spirit civic!

Între timp Agentul de Frontieră 2 se retrăsese ceva mai încolo ca să urle în stație la un Ghiță invizibil: Hai, mă, și tractează-ne că iar nu pornește mașina. Și după vreo oră când Ghiță trăgea la greu mugetul metalic dătător de fiori metamorfozat în Aro-ul Poliției am știu că nu mai aveam de ce să ne facem griji că dacă nu erau urși, nu prea credeam să fie nici traficanți de țigări. (Acum când scriu îmi dau seama că nu există nici cea mai mică urmă de logică în deducția asta, dar atunci simțisem că odată pericolul urșilor dispărut alte pericole nu mai aveau cum să existe.)

A doua zi, prietena Adriana, rămasă fără țigări și cu un pregnant spirit de corectitudine care o împiedica să împrumute de la noi, a făcut o plimbare până în satul cu case impozante ca să cumpere țigări s-a întors fără țigări, dar veselă după discuția cu vânzătoarea-patroană de la unicul magazin de „detoate” din urbe:

–        Țigări aveți?

–        Vaaaai, dar cum puteți crede așa ceva? Noi nu avem țigări fără timbru! Noi nu facem așa ceva! Noi…

–        Nu, doamnă, țigări cu timbru!

–        A, din alea nu avem oricum!

Bine că nu sunt urși, ne-am spus noi și am mai stat pe Valea Vișeului vreo 2 zile până ne-a gonit ploaia că Doamne tare frumos mai era și Agenții de Frontieră urmăreau acum traficanții de țigări în cel mai ecologist și silențios mod posibil: pe jos.


Umbra lui Ștefan

by Anku

La Putna e capăt de linie. Adică drumul pe care am venit din fascinantele chei ale Bicazului se termina brusc la Putna în curtea mănăstirii. Era luni, ploua și căutam cazare. În fața unei pensiuni doi ochi bulbucați bat în geamul mașinii: Doriți cazare? Cam dorim… Și ne-am cazat. La început doar noi în toată pensiunea, iar apoi încă o familie. Era liniște ceea ce de fapt căutam în orice concediu. Eeee… dar mai întai trebuie să stai în curte la o poveste cu proprietarii și apoi să cauți liniștea. Și uite așa a început distracția cu bucla timpului:

–        Auzâț aișea, ați vinit să vidieț mormântu’ lu’ Știefan.

–        Păi…

–        Auzâț aișea, di douăzășâșinși di ani îs profesoară die istorie șî jiografie. Auzâț aișea: isto-rie șî jio-gra-fie! Apăi să vă spui ieu șinie o fost Știefan șiel mare! Șie Sfânt, domnă?! Șie Sfânt?! Aista ave câtie-o iubită pi fiecari deal, aista o fost curvar, nu sfânt, domnă!

–        …

–        Auzâț aișea! Să vă spui ce am pățât di vo doua zâlii. Auzâț aișea. Di douăzășâșinși di ani îs profesoară die istorie șî jiografie. Da di la o vremie nu mai mere capu. Auzâț aișea. Știț șie am făcut acu doua zâlii?

–        Evident că nu, am apucat eu să gândesc dar aveam să aflu că în 24 de ore soarta îmi va pedepsi crunt condescendeța.

–        Am dat așieiaș camiră la doua familii difiriti!! Să viez încurcăturî! Auzîț aișiea mă strâc di cap!

–        Se mai întamplă. Frumos peisaj aici la dumneavoastră, o încercare timidă de a deturna discuția.

–        Auzâț aișea. Știț șie am făcut acu doua zâlii?

Deja ochii mei deveniseră mai bulbucați decât ai ei. Speram să nu fie adevărat.

–        Am dat așieiaș camiră la doua familii difiriti!! Așa-i di la o vreme…

După încă vreo 3 relatări în 5 minute ale incidentului 2 familii – o singură cameră am decis, pentru liniștea aia pe care o căutam în concediu că îl dau dracu’ de peisaj și de țigara și intru în cameră. Da’ la 10 seara nu mă mână michiduță să cobor la o țigara?! Ba mă mână! Și unde oare dacă nu la parter în sala de mese liniuță bar liniuță fumoar. Eram ferm convinsă că proprietarii obosiți fiind (simțisem mirosu’ îmbătător al oboselii de fiecare dată când profiesoara se apleca spre mine conspirativ să-mi povestescă despre Ștefan) se vor fi retras întru odihnă. Amarnic mă înșelam!

–        Șie fașieț, domnă?

–        Uitați… și eu cu viciu ăsta…

–        Apâi lăsaț că suntiț tinăra, da io… Auzâț aișea. Știț șie am făcut acu doua zâlii?!!

–        Nuuuuuuuu….

–        Am dat așieiaș camiră la doua familii difiriti!! Auzâț aișe! Așieiaș camiră la doua familii difiriti!! Vă vini să crediț?

–        Nu, doamnă, chiar nu îmi vine să cred!

–        Așa-i di la o vreme. Ti strîși di cap. Da dumnivostră suntieț încă tinără. Da io, io di la o vreme…Că la vârsta me nu ti mai dușie capu, nu ti mai dușie curu, iești kaput mașânist!

Era, credeți-mă…

(acestă poveste,

întru totul adevărată

a fost foarte mult scurtată)

 

 

 


Cu pioşenie, de Sfînta Maria

by Laura

Eu de felul meu am fost copil cuminte. Decît cuminte, doct, şi mai ales decent (asta e citat din Moniku, da acuma ea e răcită, deci punem de-o licenţă poetică, sau de-o licenţiozitate profetică. Depinde de perspectivă). Aşa. Revenind: genu ăla de copil care recită la musafiri Treceţi batalioane române Carpaţii, vorbeşte foarte corect fără a stîlci şi împletici cuvintele, un pic rîrîit, bonus ochelari din clasa numero 1. Mai sunt copilaşi d-ăştia, aşa am auzit, pionieri de frunte, cărora învăţătorii, profesorii, părinţii, vecinii le prevăd un viitor strălucit, dar care îşi asigură invidia întregii clase din ziua numero 2 de şcoală cînd se descoperă că ei ştiu deja să citească, fiindcă au învăţat singuri.

Primele mele casete au fost cu Dr Alban, Sandra, Roxette şi Pet Shop Boys, pe care boys i-am iubit la nemurire, cu accent romantic pe Neil Tennant, pînă m-am făcut mai mare ş-am aflat că-i gay (chestiune care de altfel s-a dovedit a fi premonitorie pentru… ah, dar să nu intrăm în soiul ăla de detalii). N-am înţeles niciodată, în întreaga mea adolescenţă de copil crescut pe betoane animozitatea dintre roackeri şi depeşişti, deşi fiind mereu tunsă scurt eram clar încadrată la depeşişti. N-am înţeles fiindcă habar n-aveam ce-i aia Depeche Mode. Cînd m-am făcut mai mare am aflat. Fire romatică şi sensibilă fiind, n-am prea rezonat la de’ alde G’n’R (decît, evident, alea cu „Ploua infernal în noiembrie” şi „Nu plînge în noaptea asta”), Queen era cam zgomots şi mă enerva groaznic nasul ascuţit al lui Mercury, U2 hai că mai erau cumva da tot alea lente, nu că Sunday Bloody Sunday!

Într-o tabără am auzit ceva melodie care tare mult m-o mai încîntat, mai ales bucata „and the forests will echo with laughter”. De pe acolo a început, şi uite-aşa, din una-n alta, (printre altele m-am apucat şi de fumat) am ajuns la momentul „dar ce hardare agitată rasare? Nu-i a mea!… A mea e oare?” Cu raspuns: îhîm, al meu şi capul bretonat care executa mişcări de aruncat pleata ba-nainte ba-napoi şi mîna care se preface a chitări şi picioarele cu detentă de NBA – spre oripilarea duduii blonde şi uşor deranjate de decibelii foarte conştiincios emişi de Dickinson. Am încercat noi acolo cu Anku să răcnim un Run to the hiiiiiills ruuuuun for your liiiiiiiife ca să antrenăm masele din jur ca să biseze băieţii, da ne-o pleznit în urechi organizatorii cu ceva cîntec din ala de reclame la tranzit intestinal cu „viaţa e minunată”, în semn ca gata, cătă căşi, o mai zis lumea prin jur că „în Bucureşti o fost mai mare show-ul”, că „sonorizarea proastă” şi altele, dar în momentul ăla jurul meu era aşa de mare că nu o prea contat.

Deci fost, plăcut, plus, vorba lui Gonga „Mers acasă fuguţa la Youtube să ne mai satisfacem”. Check.

Şi uite-aşa, deşi în tricou alb cu Tweety şi blugi de Busta Rhymes, participă subsemnata la mult comentatul concert al lui Iron Maiden, Cluj, 15 august, anul de graţie 2010. Numa că acuma mă cam doare gîtu, pe exterior, că nici să pogoleşti nu-i uşor.

A, şi la mulţi ani Mariilor, Marioarelor, Marinilor, Marinei şi se cuvine să urăm şi Fosei Marianelor, ca să avem totuşi o legătură cu titlul.


Omu’ bun si calator si pomu’ mai putin copt

by Laura

Asa s-au gindit, deh, ce le poti face? Chiar daca era mult mai confortabil sa calatoresti pe ruta Cluj – Oradea cu un accelerat din ala nou, alb cu albastru si cu alte elemente de confort, daca persoanele de decizie de la CFR au dorit a-l inlocui cu un tren vechi, tot cu doua vagoane, drept, dar in cu totul alta combinatie coloristica decit alb-albastru (si alta combinatie olfactiva, de la sine inteles), n-ai ce le face! Poti doar sa te cateri pe scara inalta cu grija sa nu iti mizgalesti blue-jeans-ii si evitind pe cit posibil sa te atingi de orice, sa iti gasesti locul, sa incerci sa iti plasezi discret rucsacul printre cele sapte trolley-uri ale celor patru domnisoare aplecate peste trei laptop-uri s-o carte, si, fiindca in compartiment e o caldura grea care iti sade pe umeri ca o sarica jilava, sa iti montezi Phippsu’ in urechiuse si sa te infigi pe coridor, ca e mai aerisit si acolo e si baiatul cu ochi verzi pe care il vezi mereu si care… dar asta e alta poveste si va fi spusa la timpul ei. Si cum caldura cheama lichid mult si apoi te cheama natura, amini cit amini, dar tot trebuie sa te lansezi in slalom spre capatul vagonului. Si cind ajungi pufnesti si apoi izbucnesti in hohote de ris:


%d blogeri au apreciat: