Category Archives: Guest Post-uri

Eu sunt cel ce sunt

by Moniku

Paradoxal, nu e o revelatie pe care am avut-o in urma unei profunde introspectii, nu e nici un dicton religios (asa cum am vazut pe google cautand dupa titlu)…e o piesa de teatru reusita pe care o recomand cu mana pe inima celor care iubesc teatrul si care uneori vor sa uite de sine pentru a trai experientele altora, cu scopul final si evident de a reveni la sine pentru a se redescoperi din alte perspective.
Spectacolul este o adaptare dupa piesa „Kaspar” a dramaturgului austriac – Peter Handke. Genul de spectacol numit generic „one man show”, mult mai expresiv decat spectacolele cu distributie complexa, il are ca protagonist pe actorul Bogdan Saratean.
Piesa s-a jucat intr-o sala mica, numita Sala Studio, o sala aproape improvizata, cu bancute de lemn, care nu iti dadea in niciun fel senzatia unei sali de teatru forfotind de lume gatita special pentru evenimentul cultural cu pricina, uitandu-sa imprejur sa vada cine mai observa ca au o viata culturala activa. Si totusi, prin simplitatea si originalitatea sa, aceasta sala contribuia cumva la atmosfera piesei.
Ceea ce m-a surprins in primul rand a fost tema piesei, la inceput dificil de intuit – tema limbajului ca element definitoriu al naturii umane. Personajul principal apare la inceput ca un om complet neajutorat, incapabil sa vorbeasca, sa rationeze, lipsit de mobilitate si de posibilitatea de a relationa cu lumea exterioara. Apoi acesta rosteste greoi si obsesiv aceeasi fraza, pe care o citez din memorie, „vreau sa fiu unul cum a fost odata un altul”. Repetata la nesfarsit, in timp ce personajul face eforturi sustinute de a se ridica de jos si de a se sprijini pe propriile picioare, fraza capata intelesuri diverse. De la cautarea sinelui in altul si pana la, dimpotriva, lepadarea de sine pentru a deveni altcineva, piesa lasa loc de interpretare.
In timp ce personajul se zbate pentru a-si dobandi mobilitatea fizica si verbala, o voce ii vorbeste in paralel, definind metaforic cuvantul, propozitia si mai apoi fraza si demonstrand logic si in acelasi timp figurativ legatura profunda intre limbaj si eul uman. Treptat, pe masura ce personajul rosteste, mai intai cu greu, apoi cu o tot mai mare usurinta, cuvinte uzuale, „vocea” argumenteaza faptul ca omul se exprima cu ajutorul cuvintelor, exprimandu-se el isi manifesta personalitatea si din aceste manifestari el ajunge sa se autocunoasca, sa capete incredere in sine si are apoi curajul de a se manifesta plenar, raportandu-se nu doar la propriul eu ci si la lumea si realitatea exterioara.
Am acum senzatia ca n-am spus destul, ca as vrea sa citesc scenariul si sa mai vad o data piesa ca mai sunt intelesuri pe care nu le-am patruns,
Aceasta este de fapt esenta piesei, exprimata in doar 50 de minute de spectacol. Omul neajutorat care, prin limbaj se cunoaste pe sine, cunoaste lumea exterioara si devine un om complet, cu bune si cu rele. In final, personajul e un om perfect „normal” (in sensul restrictiv pe care il folosim cu totii pentru a desemna obisnuitul). Are acum incredere in sine, se simte puternic si aceasta putere ii da curajul de a merge mai departe fara a se teme de nimic. Mai mult, el devine chiar violent, caci manat de aceata incredere in sine distruge in final intregul decor de pe scena.
Va veti intreba probabil unde poate fi vazuta piesa. A fost in programul de spectacole al lunii ianuarie la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Din pacate nu l-am vazut programat pe luna februarie dar cu siguranta el va fi reluat in lunile urmatoare. Biletul a costat 10 lei, adica aproximativ pretul unui beri la un bar din centru.

Eu_sunt_cel_ce_sunt

Publicitate

Invazia

by Nefasta

Când vine vorba de chestii străine care îmi invadează habitatul devin tare mimoza, deși altfel nu am nici o treabă cu lumea necuvântătoarelor. Într-o seară m-a găsit suporterul Craiovei urlând de mama focului, cocoțată pe masa din bucătărie, repetând obsesiv: “Avem furnici!! Avem furnici!!” Calm, cum la meciuri nu poate fi, omul s-a uitat cu lupa și a decretat că 2 bucăți de furnici nu-s motiv de panică: ”Dă-le, dragă cu spray…” mi-a spus plictisit de moarte la ideea unei posibile invazii. “Ce spray, ce spray, că noi nu avem spray de insecte??” (întru apărarea calităților mele de gospodină cer să se consemneze că noi nu mai avusesem lighioane!) “Păi, ia și tu stropt-ul meu din baie.” m-a îndemnat el plin de mărinimie. N-o să credeți dar eu fiind nefastă ascultătoare m-am conformat. “Dragă, le-am dat dar n-au murit!!! Uite cum dau din piciorușe!!” am încercat eu să-l sensibilizez ca să facă ceva să ma scape de coșmar. Obișnuit să vadă mereu partea bună a lucrurilor, omul care nu se stresează niciodată m-a liniștit: “N-au murit, da măcar miros frumos!”


Jale

by Nefasta

Știa că ea era bolnavă. Ba chiar, undeva în adâncul sufletului lui, știa că momentul de care se temea era inevitabil. Dar spera. Spera așa cum doar îndrăgostiții pot spera. Și toți în jurul lui îl priveau cu dezaprobare. Ce știau ei, nebuni bătrâni, care nu cunoscuseră iubirea?… Cine-i cunoștea lui durerea?… Și el iubea. Și încă mai spera…

Dar ziua aceea de care se temea venise. Îl găsise pe canapea cu ochii plânși și pumnii ridicați amenințător la cer. Ce s-a întâmplat? Mă sperii, ce s-a întâmplat, omule? De ce taci?! CE S-A ÎNTÂMPLAAAAAAT?!!! Tăcerea înfiorătoare îl mai învăluie și azi. Și azi se zbate inima-n durere, și azi privirea e pierdută-n gol…

…Nu ne deranjați zilele astea. Nu ne sunați, nu ne căutați. El plînge și jelește în tăcere… A retrogradat Craiova.


Amintiri

by Adriana

Sunt o fată tare bună. De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întamplat să şi eșuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Sora-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, băieţoasă şi cu o trenă de admiratori dupa ea; era in clasa a zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, saptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea avea o singură notă: 1. Ea, şi încă vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: „aia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”
Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta, cu atât mai puţin corijenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la „binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai facea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.
Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătărie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.
– Ce-i?
Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:
– vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…
Mama, deja panicată:
– Ce-i? spuneţi!
Deschid gura cu curaj şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gura de aer şi-i dă drumul:
– Mamă… am rămas!
Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:
– Cu ciiiine?!?!?!
În secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am ramas cateva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:
– Tu nu-ţi dai seama, esti inconştientă! Ce-o sa faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!
Eu râdeam, spijinită de perete; soră-mea radea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipeasca fierul de calcat de mutre.
-Râzi ca o bleaga! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O sa te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!
De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar incepeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reusit într-un final să ne adunăm de pe jos, repectiv a reuşit soră-mea să articuleze:
– Nu „cu cine?”, „la ce?”!
Şi dă-i, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei, iar începe să strige:
– Cum adică „la ce?”? Ce-i aia „la ce”? Crezi că asta contează, „cum”?…
Eu, „suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta, ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia „la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul „ei, lasă, ca nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o sa te lase corigentă, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea in calităţile de „empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o dupa una falsă, oribil de proastă.

(preluat de pe blogul adadoi)


Sexy Lounge

by Adriana

Mi s-a pus mie pata acum ceva vreme să-i fac fiică-mi o cameră ca-n o mie şi una de nopţi. Trecem peste faptul că abia am ajuns deasupra pământului cu casa, da? So, cum spuneam, mă apuc să mă documentez, pe net, sărci după sărci, poze cu interioare, nu găsesc nimic să-mi placă (nici ei), aşa că rog unul dintre arhitecţii sotului, un armean născut şi crescut în Siria, să mă ajute cu ceva poze. Aseară. Omul e foarte săritor şi-i dă rapid un sărci cu litere de-alea înnodate, nu ştiu ce-o fi scris, da’ ajung pe nişte forumuri arăbeşti. Am găsit poze, multe, faine, fix ce-mi trebe mie, i-au plăcut şi fetei, da’ nu ăsta e subiectul.
Unu’ la mână, toate forumurile ălea erau roz sau mov. Toate erau cu semnături cu sclipici. Toate aveau poze cu desene animate, flori, păsărele, ursuleţi, draci verzi, adică roz şi mov, prin semnături şi avatare. Nenea grasu’ (aşa-i spune  fi-miu arhitectului, şi acum domnu’ arhitect nu ne mai lasă să-i spunem altfel) mi-a explicat că aia înseamnă că-s pentru femei. Problema mea derivă din chestia asta: pe forumurile de copii pe care bântuie fii-mia nu dai de atâtea sclipiciuri cu inimi şi flori, aşa încât am o mare nedumerire: la ce vârstă sunt considerate femeile ălea „femei”? Şi m-a mâncat atât de tare, încât i-am dat un google translate să văd nivelul discuţiilor: mă, făcând abstracţie de traducere, da, cam aia e: 12 ani. „Vaaaii ce frumos şi minunat”. M-am distrat puţin că „frumos şi minunat” nu era ce mi-a plăcut mie, ci interioarele chiciuite cu interioare franţuzeşti sau englezeşti, da’ no, or fi sătule de ce au acasă, şi probabil că nici ălea nu erau pentru tot boboru’.
Doi la mână, dacă tot eram pe forumul de femei, am găsit partea de modă, cu „rochii pentru viaţa de noapte” (aka de mireasă), „frumos şi minunat” şi ălea. Erau într-adevăr superbe, şi io am o grămadă de mofturi în cur la capitolul rochii. Apoi am trecut la partea cu „rochii spectaculos”, care erau de-a dreptul spectaculoase, un designer libian mânca-i-aş mânuţa lui făcea nişte chestii de mureai. Simple, da’ spectaculoase cu adevărat. Clic pe designer, să mai vedem alte rochii spectaculos, dăm de unele „de zi”, şi am înnebunit instantaneu: tot ce era mai sus de cot şi de genunchi era blurat. Adică se vedea rochia, faină, cam de plajă majoritatea da’ aia e de înţeles, şi tanti manechina n-avea mâini, picioare, decolteu, gât şi mutră. Presupun că bluratu’ ăla venea de la forum, că toate erau la fel, deşi puse de useri diferiţi.
Trei la mână, am găsit sexy lounge-ul lor: „căsătorit de viaţă”, zice google. No, trebuie să recunosc că n-am râs în viaţa mea cum am râs acolo. Ce-i drept, traducerea făcută de gogu avea o maare parte din merit, o oră am râs citind un rezumat la „Romeo şi Julieta”, d-apoi, frăţioare, aveau oamenii ăia, femeile, nişte probleme de te apucă bâţu’. De exemplu, una era că „a apărut spaţiere şi izolare în sine” (sau aşa ceva) un fel de lipsă de comunicare am dedus eu. Sau că în caz că-ţi vine soţul din delegaţie şi-i arde de prostii e musai să aştepţi până după aham-aham ca să-i ceri voie diverse chestii casnice (să cumperi un covor, de exemplu). Ş-apoi erau nişte sfaturi vis-a-vis de kids corner de mi-am folosit toată bunăvoinţa şi indulgenţa mea ca să mă conving că google e de vină şi de fapt ăia nu spun că lichidul pre-ejaculator e un fel de pişu. Din fericire nu existau întrebări de-alea cu „sunt gravidă?”, şi nici cu „i-am cerut id-ul de mess, acum ce fac?”.
Am găsit soluţia pentru păstrarea usturoiului mai mult timp, păcat că n-am înţeles ce legătură are cu titlurile de la bursă, că ăla era ingredientul principal, şi cred că se mai adăuga ceapă. Am găsit reţeta de slăbit, părea bună, da’ nici aici n-am înţeles câteva ingrediente, şi partea cu suc de prune după salata de roşii nu-mi era prea la îndemână. Da, toate astea erau la sexy lounge-ul ăla.
Aşa că vă anunţ că de-acu’ încolo mă mut pe forumul cela şi postez cu translatele, până se găseşte o metodă de testat vârsta şi virginitatea. Şi gramatica, dat fiind că mare diferenţă nu-i.


Am fost la Real. Nu ma mai duc!

by Moniku

Avand in vedere ca in Sibiu sunt doar cateva supermarketuri, majoritatea cu preturi mari, ma duc si eu, ca omul la cumparaturi acum cateva saptamani (da, Laura, mi-a fost lene sa scriu mai devreme). Si unde sa ma duc? Pai ca sibianul, la Real ca de, a fost primul supermarket si a prins foarte multi clienti care i-au ramas fideli pana in ziua de azi.

Si, ca un om normal ce sunt -fara comentarii, va rog 🙂 – am observat urmatoarele anormalitati:

In fata supermarketului Real un ditamai bannerul cu reclama la Carrefour care e la vreo 50 de metri distanta. Mi se pare correct sa-ti faci reclama in fata magazinului concurent! Bravo lor! Din pacate am intrat totusi in Real.

Intentionand sa-mi cumpar niscaiva mezeluri – nu multe, din lipsa de finante – ma postez in mijlocul magazinului, unde se afla o zona in forma de cerc, cu vitrine frigorifice in care troneaza diverse mezeluri, branzeturi si masline care s-au dovedit, in adevaratul sens al expresiei -“ hard to get.” In cercul cu pricina, doua vanzatoare, doua tanti intre doua varste, exasperate de nesimtirea clientilor de a dori sa cumpere cate ceva exact de acolo si de inimaginabilul tupeu de a le cere sa-i serveasca. Indurand cu stoicism privirile dusmanoso-agresivo-ucigase (vorba lui AM) ale lucratoarelor comerciale (ca asa li se spune mai nou), ma asez cuminte la vitrina cu mezeluri langa un domn, singurul client din zona la momentul respectiv. Imi facusem eu calculul ca va fi servit rapid si apoi ma va intreba si pe mine cineva de care parizer doresc…sau ceva de genul.

Constat cu surprindere ca, ori domnul respectiv se uita la mine urat peste umarul sau maiesuos, ori privirile vanzatoarelor se reflectau in ochii sai dandu-mi fiori pe sira spinarii. Incerc sa nu ma pierd cu firea, ba schitez si un zambet…Domnul, pastrandu-si expresia fetei ma intreaba:

–        Vreti sa cumparati?

–        Da, indraznesc eu, timid. (ca doar nu m-oi fi indragostit de privirea de gheata a vanzatoarelor sau de vreo ruda dodoloata de salam).

–        Hmm..imi zice domnul, cu dispret. Pai trebuie sa va luati bon de ordine.

–        Ce sa-mi iau???!!! Cum bon de ordine? Pentru ce? Da’ ce-s la Primarie sau la Cartea Funciara? Glumiti? Pai suntem doar noi doi!

Nu, din pacate nu glumea. Se pare ca acesta este noul mod de servire la supermarketul Real. Trebuie sa-ti iei bon de ordine (nu fiti impertinenti, ce daca vreti sa cumparati doar 30 de grame de masline?!), apoi stai cumintel in fata vitrinelor frigorifice cu bonul in mana pana cand, pe afisaj (care nu e intotdeauna in dreptul tau) vezi numarul tau norocos. Daca nu, poate ai noroc si auzi strigatul vanzatoarei- Cine are nr. 69, va roooog?- apoi raspunzi tare, sa te auda ca tu esti ala, tu ai numarul, tu urmezi, ceri 30 de grame de masline, le iei si pleci odata ca femeile sunt epuizate dupa o zi de munca.

Fiind ora 8-9 seara cand s-au intamplat cele de mai sus, mi s-a parut in prima faza straniu, apoi normal faptul ca eu luasem numarul saptezeci si ceva. Pai cum sa ai mai multi clienti in asemenea conditii? Azi- maine ne vor cere sa cumparam pe cartela.

Si, ca sa inchei, sa va mai spun si ca am avut neobrazarea sa mai vreau sa cumpar niste dovlecei si pentru ca mai ramasesera trei bucati care erau stricati m-am dus sa intreb daca nu cumva mai au si altii si urmeaza sa-i aduca. Si unde sa intreb eu treaba asta? La tanti care manevra cantarul- stiti ca exista o tanti care cantareste chestiile pe care le cumpara oamenii (sunt curioasa ce-i scrie pe cartea de munca). Nu am aflat daca mai sunt dovlecei, dar am aflat urmatoarele: cat e ea de obosita, ce mult lucreaza si pe ce salariu de mizerie, cat de nesimtiti sunt angajatorii si cum ea nu mai poate in aceste conditii.

Acestea fiind zise va doresc cumparaturi…fara egal.

P.S. In bunatatea inimii mele i-am iertat pe cei de la Real pentru ca, au fost atat de draguti incat mi-au inapoiat cardul pe care nu l-am mai gasit trei zile si m-am dat de ceasul mortii ca ce ma fac. Am realizat intr-un tarziu ca, tot un angajat de-al lor- de la casa de marca de data aceasta- uitase sa mi-l dea. Fac mea culpa si recunosc ca trebuia sa fi fost mai atenta si sa-l fi cerut.


Pentru cei cu nervii tari

by Moniku

De o saptamana ma tot pornesc sa scriu acest post, dar diverse sentimente ma impiedica de fiecare data. Cand ma revolt, cand imi vine sa emigrez in Coreea, cand ma apuca lehamitea…

Ei bine este vorba despre protectie. Aaaa, nu, nu va voi face o trecere in revista a produselor destinate diverselor forme de protectie a cetateanului- deci nu e vorba nici de Durex, nici e Rexona, nici de Protex…E ceva mult mai profund, mai existential, mai aproape de fiinta sau de nefiinta…Ihim, voiam sa va vorbesc despre PROTECTIA SOCIALA.

Tin sa multumesc celor care au citit pana aici si mentionez ca nu ma supar, chiar ii inteleg pe cei care, afland tema acestor randuri nu vor lectura in continuare. Probabil am distrus cateva orizonturi de asteptare pentru ca protectia sociala in Romania nu trezeste nici optimism, nici buna-dispozitie, nici macar sentimentul de siguranta…a, nu, nu a zilei de maine…nici macar a clipei prezente.

Ma aflu in situatia celui care nu a folosit Durex la momentul potrivit si acum abuzeaza de Rexona si Protex pentru a indeparta transpiratia determinata de furtunile interioare amplificate in fiecare sfanta zi de nepasarea celor din jur.

In octombrie 2009, depun eu dosarul cu zeci de acte si formulare, necesar pentru acordarea indemnizatiei de maternitate. Dupa ce in prealabil dadusem zeci de telefoane la locul de munca – ca haideti, oameni buni, faceti actele alea – dupa ce facusem nu stiu cate copii dupa diverse certificate, dupa ce completasem cateva formulare care s-au dovedit a nu fi cele potrivite si evident au trebuit refacute…ei bine, intr-un final iata-ma cu dosarul depus la Primarie. Am intrat intr-o asteptare febrila a banilor respectivi, bani care, evident, reprezentau singura mea sursa de venit, de supravietuire si de intretinere a copilului.

“Dureaza trei luni de zile pana veti primi banii”, mi s-a spus. Trebuie sa recunosc, eu am un mare defect…cum imi spune cineva ceva ce e peste puterea mea de intelegere, sar instinctiv pe acel cineva cu cea mai grea intrebare din lume: “De ce?”. Pun aceasta intrebare constient si cu riscul de a primi un raspuns neplacut sau deranjant (si trebuie sa recunosc ca de obicei raspunsurile la intrebarea “de ce?” sunt extreeem de neplacute). Asa s-a intamplat si in cazul de fata. Mi se da un raspuns demn de un functionar public, o poveste intortocheata de parca traseul dosarului cu pricina ar fi fost cel putin parcursul unui dosar de importanta colosala al serviciilor secrete. “ca… stiti…dosarul…trebuie procesat…se lucreaza mai intai la Sibiu…apoi se trimite la Bucuresti…ca trebuie aprobat…stiti cum e…deci dureaza trei luni.” Ma rog…fara sa ma declar convinsa sau multumita de raspuns accept- ca ce era sa fac- raspunsul si situatia si…astept…La sfarsitul lui ianuarie…fac apel la cunostintele mele de matematica…adun 1+1+1, imi da 3, numar pe degete noiembrie, decembrie, ianuarie si…evrika…da, refac socoteala si constat ca, intr-adevar, dupa calculele mele si dupa spusele maritului functionar public trebuie sa primesc banii. Banii, pe care, dupa principiul tiganului care face carnati din porcul din targ, eu in impartisem in zeci de directii – datorii acumulate in 3 luni, cele necesare casei, copilului…etc.

Dar macar toate problemele mele pareau rezolvate la momentul respectiv. Verific febril cardul, timp de o saptamana, ba devenisem si intelegatoare, puteam sa accept o intarziere de cateva zile, hai, o saptamana. Cardul meu in schimb nu era atat de optimist ca si mine si imi arata incapatanat un magnific sold de 0 lei si 0 bani.

Eee, zise iar optimistul din mine…trebuie sa verificam, trebuie sa fie o incurcatura. Zis si facut – sunat cunostinta de la Primarie, ceva fosta colega de liceu care raspunde dupa vreo doua saptamani de insistente (ca de, ii suna telefonul incontinuu, nu mai stie ce sa faca, e asa de ocupata incat nici nu mai raspunde), respectiva spune ca nu, nu mai depinde soarta dosarului de Primarie ci de Asistenta Sociala, intrebat acolo unde primim intr-un final un raspuns: „Da, zice, dosarul a fost lucrat la Sibiu – ce o fi insemnand „lucrat”?! – si acum se afla la Bucuresti.” Oftez cumva usurata, ma gandesc ca asta nu mai poate dura mult…DAR raspunsul este completat cu urmatoarele „veti primi banii in martie”. Ma trec toate transpiratiile, dau intr-o nevroza autoindusa spontan, vecina cu slogul si evident izbucneste din mine intrebarea „De ceeeeeeee?????”. Vine raspunsul, calm, a la functionar public…”stiti, trebuie procesat si aprobat dosarul la Bucuresti, apoi pana se intoarce la Sibiu si abia apoi intra la plata – adica in martie, probabil la sfarsitul lunii”.

Va scutesc de sentimentele negative starnite de situatia de mai sus, va scutesc si de injuraturile care incep cu toate literele alfabetului care mi se inghesuie in cap…si mi-e teama chiar spun „Mai rau de atat nu se poate” ca poate se gaseste un optimist mai mare decat mine care sa ma contrazica.


Sa citim si sa perpetuam specia

by Gonga

Top carti. Azi, o carte pentru toti: Richard Dawkins “Un riu care curge din Eden” (Editura Humanitas, 1995).  Autorul, evolutionist convins, profesor de zoologie la Oxford, crede ca evolutia este “riul pornit din Eden” (“Si din Eden pornea un riu care uda Raiul”, Facerea 2, 10) despre care vorbeste Biblia, un riu al informatiei purtate de ADN, in curgerea caruia genele se unesc, concureaza si uneori se separa, formind specii noi. Dawkins crede ca intre codul genetic si computer exista o “stranie asemanare”, asa ca fiinta umana functioneaza ca o masina de supravietuire, astfel programata de “inginerul divin” incit sa isi transmita propria baza de date.

De ce o recomand? E pentru toata lumea:

– pentru crestini, pentru ca e scrisa de un evolutionist: “In Eva mitocondriala exista mai multa poezie decit in tiza ei mitologica”.

– pentru atei, pentru ca le confirma optiunea si pot merge apoi linistiti la o bere, sa se intrebe cine o fi “inginerul divin”.

– pentru betivi: Citat:” Celulele hepatice se comporta ca si cum ar sti ca sint celule hepatice si mai stiu daca apartin lobului de la margine sau din mijloc”. Bazati-va pe asta si hai, noroc!

– pentru femei: pina la urma, tot ne “iubeste” cineva (trebe perpetuata specia)

– pentru barbati: pina la urma, om face si noi sex (trebe perpetuata specia)

-pentru intelectuali: “O carte interesanta, care da de gindit. Ne spune ca orice am face, Dumnezeu se joaca cu noi, un Doamne-Doamne ciudat, evident; ca mergem, scuze, evoluam spre ceva ce nu pricepem nici macar noi. O fi adevarat ce zice Nice (se citeste Nietzsche) , cum ca Dumnezeu e mort?” (Citat din mine, ce, io nu-s telectual?)

– pentru ingineri: ca si in cazul ateilor, le confirma optiunea. Sau ii complexeaza si mai tare “inginerul divin”. Acelasi lucru.

– pentru copii: nu precep nimic, dar acumularile cantitative aduc acumulari calitative (loc comun in psihologie)

– pentru proletari: dupa o jumatate de pagina citita, le vine a…OK, tot perpetuarea speciei, dar fara pretentii.

– pentru profesori: o vor citi pina la capat, numa ca sa ii puna o nota.

–  pentru politicieni: inteleg prefata, in special citatul “organe complicate de o extrema perfectiune” (citat din Darwin. Charles Darwin) care indeplinesc un scop vadit =Asta-i partidu meu, ma! Cartea e pentru fraierii care are timpi sa citeste mincatias.

– pentru infractori, deoarece au circumstante atenuante de invocat: “Onorata instanta, genele sint de vina, eu nu m-am putut impotrivi!”

– pentru Dorele: are si poze.

Va doresc lectura placuta si sa perpetuati specia cu succes! Scuze, sa va transmiteti baza de date cu succes. Exercitiul indelungat, si daca cititi, si daca vreti sa transmiteti, ajuta.

P.S. Francis Crick, laureat de Nobel, cel care a descoperit structura AND-ului, spunea despre o alta carte a lui Dawkins, tot despre evolutie etc: “Va indemn, pentru a va salva sufletul, sa cititi cartea lui Dawkins”.


Despre deliciile serii de simbata

by Gonga

Simbata seara… Unii ies in oras, fie pentru ca e “trendy”, fie pentru ca vidul intelectual incepe sa doara. (Cum poate durea vidul? Pai, nu ati auzit de migrene?) Plictisul cu propria persoana, boala foarte raspindita in lumea noastra. Un suc, povesti despre ultimele “mobile” si ochii roata dupa gagici/masculi mai “ca lumea” decit fraierul/fraiera cu care isi omoara timpul.

Doi (cred) dintre vecinii mei fac sex sau cel putin scot sunete ce indica acest gen de activitate care, uneori, permite perpetuarea speciei. Mai invioreaza si ei etajul, ca, in rest, miros de mincare sau tigari producem cu totii.Altii doi se despart, pe culoarul etajului, cu el linistit si ea care plinge si il intreaba, inutil:”Nu era vorba ca ne intemeiem o familie? Nu asa ai promis?”, adica nimic nou sub soare.

Stirile zilei nu sint, de fapt, stiri. Mutu e tot dopat (fiecare face ce stie mai bine), Boc se agita si incearca sa ne convinga ca tara e OK si el e prim-ministru. In Haiti au descoperit, sub darimaturi, un tip care traia dupa 15 zile de la cutremur. Si? Noi traim in Romania de atita vreme, care-i spilu?

Un patinator artistic roman crede ca are sanse la o medalie la Olimpiada de iarna (da, inca se mai tine), in spiritul vesnicei sperante de la noi, aproape niciodata confirmata de impliniri.

Prin oras, oamenii normali iau cina in familie. Tot mai putini. Dar nici asta nu e stire.

Ah, da! S-a scumpit transportul local, cadoul obisnuit la inceput de an. Orificialitatile ne trimit scrisori ca sa ne convinga ca totul e bine, laptele si mierea curg (aveti grija unde calcati!), ciinii au covrigi in coada, dar cu E-uri (covrigii, ciini doar de prin 2015), iar bunul simt singereaza.

La radio, Mark Knopfler face lucruri ciudate cu chitara. Oamenii obisnuiti nu pot cinta/gindi atit de simplu si frumos.

La teveu, papagali. Pe Realitatea, Antene sau pe National Geografic.

Cu un pic de noroc, omul de linga noi ne face sa zimbim.

Vecinii aceia nu se mai imperecheaza. Au dat-o pe muzica tehno, ceea ce nu e decit alta confirmare a faptului ca aproape nimic din ce e important nu dureaza suficient. Simbata seara…


Purple fire, walk with me! (Guestpost!!!)

by Gonga

E la mare moda “flacara violet”, cea care l-a impiedicat pe Geoana sa cistige presedintia . Dupa ce “prima doamna pentru o noapte” a scos, si ea, porumbelul pe gura, penele acestuia au fost puricate de 130 de institutii de presa din intreaga lume, unele foarte credibile, ca sa mai aiba de ce sa mishtocareasca Romania.
Sa privim, totusi, partea buna. Asta, cu flacara violet, poate fi folosita si constructiv, si “in self defense”.
Constructiv, pentru ca te trezesti dimineata si repeti cu multa determinare, in fata oglinzii sau pe buda, dupa caz, “Flacara violet e cu mine!” (chiar daca pasta de dinti e alba si curpapiru roz. Alte culori nu le amintim aici si acum. Si nici altadata.). Fanii lui David Lynch, un tip cu multe sinapse conectate gresit de Mama Natura, pot adauga “Fire, walk with me!” (asta e tipu cu serialul de succes “Twin Peaks”, tradus la noi sub titlul comercial de “ ’Tu-i in pix!”) Autodeterminarea, astfel, va veni de la sine, se va pogori peste tine mai ceva decit cutremuru din Haiti si poti incepe o noua zi cu convingerea ca cineva vegheaza asupra ta. Si ca esti tare!
Dupa mai multe astfel de exercitii care ti-au dovedit ca da, bai frate, sunt tare!, incepi, de exemplu, sa-ti rezolvi propria criza financiara. Pentru inceput, renunti la pasta de dinti si la sapun, dat fiind ca flacara violet te protejeaza de carii si putoare. Mai mult, colegele\colegii de serviciu vor deveni brusc interesate\interesati de faptura ta. Sexul des si ocazional e garantat.
Apoi, renunti la masina de spalat, dat fiind ca nici petele nu se mai ating de hainele tale, fug schelalaind, iar ciorapii au un miros proaspat, desi de atita purtat poti rade tencuiala cu ei.

Merge treaba? Perfect! Pasul urmator e mai greu, dar flacara violet e cu tine, no problem! Te duci frumos la serviciu, intr-o dimineata, ii spui sefului ca e un rahat, ii invinetesti ochiul (sau i-l viole(n)tezi, dupa caz) si pleci in cea mai apropiata crisma, bagi o betie, faci cinste tuturor, pina si alcoolicului de serviciu, pe care nu ai cum sa il cunosti, dat fiind ca pina acum ai fost om serios. Banii nu mai sint o problema, stii bine ca fie o sa mostenesti 1 milion de coco, fie in fiecare luna o sa te impiedici de o geanta plina cu euro. Daca te concentrezi suficient, poate chiar o gasesti in fata usii. Si uite asa, o sa ai timp berechet pentru lucrurile cu adevarat importante in viata: sexul opus, sexul in general (ca sa fim politici corecti), pescuitul si vizitarea obiectivelor culturale majore din oras, adica Maimuta Plingatoare, MS, Karma, Janis etc, plus crismele de cartier, cu farmecul lor inegalabil. Si inenarabil, pentru ca intre timp ai devenit intelectual si poti folosi cuvinte de genul acesta. Iar seara, cind ajungi acasa (la tine), ai vreme sa postezi pe blogul unor gagici pe care speri ca, intr-o zi, sa nu le cunosti indeaproape.
Cit despre partea cu folosirea flacarii “in self defense”, asta apare cind ai facut o ghidushie si, ca urmare, esti implicat intr-o relatie serioasa. Daca reusesti sa ajungi acasa pe una din cele trei carari pe care flacara ti le arata, tirziu in noapte, evident, nu trebuie decit sa rostesti, duhnind a bere, coniac, tigari si mai stiu eu ce un sincer “Te iubesc!”, urmat de o rigiiala sanatoasa (semn de sanatate, ca sa stie perechea ca esti OK!)
Purple fire, walk with me!


%d blogeri au apreciat: