Category Archives: Patetisme

Cum m-am îndrăgostit virtual

by Eclectical Storm

Dragostea în vremea tehnolerei

Tehnica fie cu noi, aliluiia x 3.

Fiindcă toți sîntem ocupați și la vîrsta asta, dacă nu ești persoană pub(l)ică, cercul de cunoștințe e din ce în ce mai restrîns și toți îs cu consorți, copchii și alte schelete în dulap, zic hai fie, dăm o șansă tehnicii. Îmi fac cont pe Tinder.

Foarte interesant în primele zile, tot felul de matchuiri & shit, povești și abureli, cîteva unmatchuri că deh, îs finuță, per total să zicem că e un mod nou de a îți petrece timpul pe care nu-l ai păstrîndu-ți impresia că ai o viață socială relativ plină. Online, but still.

Mbun. Match cu un tip prin iulie, 5-6 replici vioaie la început de august, apoi dispare că are treabă, apoi mă adaugă pe Facebook.

Tehnica e cu noi, lăudat fie numele.

Mă extaziez, prefir profilu omului pînă la cel mai mic fir al pînzei albe, mă și mai extaziez. De energizată ce eram, pictez și două sticle. Nu una, fucking DOUĂ! (proiect personal, detalii mai încolo). Mult mi-o plăcut mie la băiatu ăsta ceva. Nu mi-o mai plăcut de un tip, gen like-like him, de priiiin vara lui 1998 și nu exagerez deloc. Omul nu zisese nimic despre viața personală și nici nu dorise „să vorbim pe Whats App, că nu prea stau pe Tinder” (notă de subsol: majoritatea bărbaților „nu prea stau pe Tinder”, cer Whats App – adicătelea un număr de telefon cum ar veni, cam cum era înainte cu ID-ul de Yahoo Mess). Am tras eu o concluzie în urma căutării pe net și rețele de socializare (căci nu se există să nu știm cu cine stăm de vorbă, doar lucrăm în IT, ce frasu) cum că ar fi proaspăt ieșit din ceva care l-a marcat la modul romantic și acu e avid să cunoască, circule și zburde, dar nah, pînă nu vezi nu știi.

Doar că nu vedeam. Omu nu mai zicea nimic. Gen ni-fucking-mic. Nada. Silentium lugubrum. Noa, nu-i bai, e serios și ocupat. Zic eu ceva, nu cumva să-mi uite ochii, nevăzîndu-i. Mă bag finuț în seamă pe Facebook Mess cu referințe culturale, urări de bine și alte măsline. Omul răspunde politicos, bagă și un zîmbet – ocupat. Nu-i bai, doamne ajută sîhii primit maică. Apoi iar tăcere.

Mărturisesc tehnica întru iertarea păcatelor.

Deja dînd vag din picioare că nu mă invită nicăieri (după vreo lună juma de matchuire pe două rețele socializaristice), observ că are și Instagram. Mă mai dau și pe ăla, da nu dau follow să nu par ceva stalkeriță opsedată. Și așa bărbațile are egoul cît casa, nu tre să-l mai și gîdilăm. Dau discret un laic acolo, să vadă că văd. Nimic, nu-mi dă follow pe contul meu de Insta. Plusez în social media: îmi schimb poza de profil pe Facebook. Da, atît de nasoală situația. Nimic, no bloody reaction. Încep dilemele. Sigur și-a găsit pe cineva. Fiind eu atît de minunată și făr‘ de pereche, altă explicație nu e. De ce foszu fuckingului te-ai băga pe rețele cu tematică matrimonială dacă de fapt nu ai chef să te vezi cu oamenii?? Sau poate… -etc. șamd, orice femeie știe cam ce scenarii sunt pasibile în așa context.Acuma știu și bărbații, mulțumită acestui fucking articol.

Într-o zi mă dau pe Tinder să mai unmatchuiesc tot soiul de fenomene, văd că omul (era să zic „meu”, because it‘s that fucking grav) și-a schimbat pozele și descrierea. Fără să cuget (un obicei recurent, se pare, these days) sar și îi scriu că whoa schimbare? Îmi răspunde cam sec că da, s-a schimbat. Eu, neștiind nici cum era înainte de a se schimba, nu mai am idei cum să continui discuția. Cert e că noile poze funcționează cam ca și faza aia din desene cînd aprinde Road Runneru un chibrit sub artifică. Jbeng. Ăsta-mi trebe. Ăsta și altul nu. Nici un motiv fucking pragmatic. Numa mi se pune mie pata. Urmează din nou, ăvfuckingcors, tăcere.

Tehnica noastră carele ești în unități de bază

După un city break plin de evenimente decid că așa nu se mai poate (adică eu să văd pe rețele de socializare ce face – nu multe, destul o poză de profil nouă, da cum să dau io laic, cînd el nu umblă după mine, ce-s eu, groupie??) și îi scriu omului, ca o politicoasă ce mi-s, că eu consider că nu are rost să stăm prekini dacă nu avem nimic de vorbit (bătut eu șaua, iapa nem tudom) așa că unfriend pe Facebook (Tinderu era deja delete la revedere per total) și îi urez o viață frumoasă și să găsească ce caută și să fie happy. No reaction. Noaptea visez că îmi zice ceva de genul „nu te-am căutat că nu ești prea interesantă”. Nici în februarie la proteste nu am avut dracii pe care i-am avut la trezire. De-a dreptul m-am pus să îmi verific pozele publicate pe freaking rețelele de fucking socializare. Acu oricum era degeaba, fiind unfrienduiți. Pe la prînz primesc totuși finally o reacție. Că înțelege punctul meu de vedere și că nah, fiind ocupat, se mai întîmplă și situații de-astea. Eu deja regretam unfriendu, da nici nu era să nu las loc de întors, că doar poți vorbi cu oamenii pe FB Mess și dacă nu ești frienduit. Și oricum trecuse efectul berii pe baza căreia am rupt pisica-n două în seara precedentă. Zic ceva din inimă, la modul „stimate, îmi doream atît de mult să ne întîlnim încît devenise deja frustrant”. Omul zice că îi pare rău cu punct la final de propoziție. Deci eu îi zic „man, I am kinda interested in you”, el zice că îi pare rău. Noa, bad timing, ce să zici. Plusez. „E vina mea că m-am ambalat așa”. Gen AMBALAT (bells ringing, alo iapa e acasă?). El că să nu îmi fac griji. Noa fosz. Nu am mai zis nimic că eram ca în aia cu musca de intrase în gura calului care o și închisese pe gură, și bătea musca de nebună cu pumnișorii în dinți ajutor ajutor, da degeaba, calu plecase. Așa ș-al meu (acuma pot să zic că e deja de rîs), el deja plecase (presupunînd optimist că și fusese acolo).

Prea Sfîntă Tehnică, miluiește-ne pre noi

Greșeală monumentală – mai dau un ochi pe Instagramul omului. Și mai multe poze cu el. Fucking hell. Curăț mobilu de bale. Mai visez cu omul și-n noaptea trecută (bloody premieră istorică, două nopți la rînd, grav rău mîncațaș și la famelie idem), mă tîrăsc la job, ascult toate labele de muzici romanțioase de tăiat diverse vene în diverse direcții și, ca să nu fiu totuși complet nesprijinită în toată căderea, la sosirea acasă doresc să îi trimit prietenei mele o poză de-a omului de pe Instagram, să zică și ea dacă îs mega-penibilă sau doar vag penibilă. Mai jos conversația cu pretenă-mea:

Eu:„Stai

of în puii puilor mei

ca o vită încălțată în Sneakers

am apăsat de două ori pe fucking poză

și pe Instagram aia e fucking Like

eu voiam să o fac mai fucking MARE

și o să vadă

în foszu foszului tuturor foszurilor!!!!

voiam să zic că îmi place corpu

acuma nu mai zic ni-fucking-mic

Căcat și iubire.

Și nici nu l-am întîlnit veci.

Bonus”

Ea: „Tu

să nu te superi

dar îți mulțumesc”

Eu: „Ai rîs cu lacrimi?”

Deci da.

Prounca a 11-a: Iubește-ți virtual aproapele că nu are el habar ce filme îți faci prin cap.

Amin x 1

Reclame

Postul despre uitare pe care n-am uitat să-l scriu

Mi-am dat seama zilele trecute de unul dintre motivele pentru care refuz (cu încăpățînare, ar spune Luțu)  cuptorul cu microunde. Peste tot unde mă uit sînt ceasuri. În stația de MTC (mijloace de transport în comun), la telefon, la calculator, în magazine, la serviciu pe-un perete, la TV, în orice instituție, în stradă, ceasuri ceasuri ceasuri. Îmi feliază timpul și mi-l arată exhibiționist: ”Ce-ai făcut tu între 17:18 cînd ai plecat din stație și 17:43, cînd ai ajuns? Ha? Aud? Nimic, așa-i?”.  Trebuie să fii mereu prezent și activ în ceva care nu e prezentul. Că așa trăiesc, am mereu ceva de făcut, de găsit, de completat, de bifat. E pentru mine și pentru ai mei, pentru toți ai mei trebuie să fac performanță. Dar măcar ceasurile astea mari nu-mi arată implacabil, așa cum face ceasul de la microunde, cît de inutil îmi trec timpul. De-aia nu vreau microunde, că îmi arată cît de subiectivă e precepția timpului și cum îl folosesc – și cu microundele n-ai cum să-l folosești decît așteptînd. Deci ești degeaba. (Mă rog, presupunînd că nu faci pui rotisat care să se zbenguie circular vreo oră).

Plec de-acasă și nu mai știu dacă: am luat cu mine tot ce trebuie? am încuiat ușa-gazul-lumina-apa? Și la vîrsta asta mai am coșmaruri în care plec la școală cu ghoizdanul făcut pe ziua precedentă. De fapt e mereu o proiecție în avans: cînd ajung trebuie să fac asta și asta, înainte de a pleca trebuie să verific asta, după ce plec trebuie să ajung la adresa asta și să fac asta, și abia înainte de a intra între pături pot să zburd cîteva minute pe coclaurii mentali, înainte de a programa, evident, ce am de făcut mîine, începînd cu prima oră.

Sîntem crescuți să nu greșim. O uitare e o greșeală. Dacă nu mai reții închisul au ba al ușii, e greșeală. Dacă uiți unde ai pus biletul de troleu e greșeală. Dacă nu mai știi unde ți-e pixul din geantă greșești, că nu ești atent. Dacă uiți să trimiți un mail… pfai! Oribil! Ăsta e gremlinul. Timpul e apa lui. Ajung să mă gîndesc, la finalul zilei, oare ce NU am făcut azi. Pe cine am uitat să contactez, ce am uitat să cumpăr, ce n-am scris, ce mi-am propus și am uitat să fac… Și mi le promit pe mîine. Trăiesc mereu proiectată într-un viitor imediat în care încerc să nu mai uit. Încep să mă feresc de chestiile care mă abat de la Planul Zilei. Și nici măcar nu mă mai întreb ce pierd, ferindu-mă atîta. Mă gîndesc doar că-i protejez pe-ai mei.

Uitarea mică e cea care erodează. Uitarea mare nu-ți permiți s-o ai, căci ține de lucruri care nu sunt pentru tine, ci pentru ”bunul mers al vieții”, ca să te încadrezi în societate, la locul de muncă, în cercul de prieteni, lîngă partenerul de viață, în sînul căminului părinților… Pînă la urmă singura chestie de care uit de-a binelea sînt eu.


Fãrã titlu

by Laura

“Este cel mai bun român pe care îl cunosc”. Zice un clujean, în Piaţa Unirii, în 11.01.2012. Despre Raed Arafat. Şi mã întristez. Nu cã nu ar fi Raed Arafat un om valoros pe care îl apreciez şi admir. Ci fiindcã n-am de ales decît sã-i dau dreptate clujeanului. Nu-i cunosc pe toţi românii valoroşi, sau, mai bine spus, toţi românii pe care-i cunosc eu personal sunt valoroşi, într-un fel sau altul, dar într-un cerc mult mai restrîns.

Aş vrea sã fim mîndri de cei mai buni români de etnie românã, atîta tot.


Crăciunul copilăriei mele

by Anku

Înainte de Crăciunul copilăriei mele vedeta nu era nici Moșul, nici bradul sau cadourile, ci zăpada. Pândeam zăpada de prin 1 decembrie (și știam sigur că e 1 decembrie pentru că la TV se dădea același film propagandistic cu Silviu Stănculescu orb pe care îl văzusem și în 1 decembrie din anii trecuți) când ocroteam cu nespusă grijă fiecare petec de gheață pe care îl poleiam obsedant cu cizmele aproape rupte de atâta derdeluș. Iubeam zăpada pentru că era sursă inepuizabilă de inventat jocuri: dat cu sania, bulgărit, construit oameni de zăpada sau cazemate din spatele cărora ne bulgăream în echipe cu gâlceavă formate. Intram în casă doar să ne uscăm mănușile (de șosete nu îndrăzneam să zicem de frică să nu fim arestați în casă) și părinții își făceau cruce de fericire că au reușit să ne prindă câteva minute ca să ne poate îndesa variceva mâncare pe gât. Uneori aveam țurțuri în păr și nu ne mai simtem nici mâinile, nici picioarele, dar nu aveam muci și ne întâlneam cu o răceală o dată la câțiva ani.

Abia rezolvată operațiunea zăpada puteam să așteptăm Crăcinul. Iar nu pentru Moș, ci pentru mersul la colindat. Prin toamnă organizam găștile intitulate pompos “de mers la colindat”. Eu făcem echipă cu vecina mea, Simina, după ce grupul de fete de pe stradă se destrămase datorită unor ireconciliabile opinii legate de traseu și repertoriu în care se strecuraseră niște acuzații rușioase de falsat. Luam casele de pe stradă la rând și abia așteptam să ajungem la ultima unde tanti Măriuța ne trata cu prăjituri și suc (prăjituri ca prăjituri că eram sătule de lins cratițele, da sucul era ceva ce prindeam rar). Peste toate astea tanti Măriuța ne dădea câte o monedă de 5 lei când tariful tacit aprobat era de 1 leu de la vecinii fără copii și 3 lei de la cei cu. Era un fel de întrajutorare de genul „eu îi dau copilului tău, tu îi dai copilului meu” care, nu știu cum, vecinilor de lângă gardul nostru deținători de 11 bucăți copii (don’t ask!) le era ceva mai rentabilă.  Abia după ce rezolvam toată strada intram în casă unde sigur venise Moș Crăciun, dar parcă nu mai conta. Obrajii ne ardeau de frig și de emoția colindatului. Toată noaptea se auzeau colinde la fiecare casă. Seara târziu începeau să vină grupuri, grupuri de rude și prieteni de-ai părinților și, deja dormind, îi auzeam în vis și zâmbeam știind că mai urmează zile în care ne vom colinda alți prieteni și rude, că vom merge în vizită să vedem alți brăduți și să schimbăm pentru câteva ore jucăriile cu cele ale prietenilor. Într-un singur an colindele se auziseră ceva mai slab vreo oră cât la televizor se dădea Dallas-ul doar pentru a le auzi și mai puternic parcă pentru a-i aminti lui JR că o fi având el petrol, piscină și mașini, da nu mergea la colindat.

Erau anii 80, zăpada nu reușea să se murdărească de la cele 5 mașini care treceau pe strada micului oraș și rămânea așa imaculată, parcă așteptându-ne pe noi copiii până în primăvară când deja ne cam săturasem de ea. Lumea nici nu concepea să nu meargă la colindat și corurile pe care le auzeam erau chiar dumnezeiești, dar nu mai știu dacă pe atunci oamenii mergeau la colindat pentru că așa simțeau sau pentru că nu era nimic la televizor.

 


Povestea inundațiilor mele triste

by Laura

Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, m-a prevenit vecinul. Nu se cuvine să vârâţi câlți în capătul țevii fisurate şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta

Prima a fost dură, a venit peste mine la nici o lună după mutare, m-a luat prin surprindere, am ajuns acasă între două cursuri și ea era deja acolo, așteptîndu-mă tolănită peste tot, îmi cuprinsese în îmbrățișarea ei cărțile (aflate pe podea), combina muzicală și CD-urile, covorul, ajunsese departe, pînă pe balcon, podelele casei mele nefiind drepte pe vremea aceea, cum nu sînt, de altfel, nici acum. Venise de departe, din străfunduri nebănuite, încărcată cu multe și mărunte – și din păcate și mai mari – bucăți de cotidian (oase de pui, bucăți de var, coji de pepene verde, șomoioage de vată sticlată, tinichele, hîrtie…). Nu mă așteptam, nu știam cum s-o tratez, am fugit să chem puternicii zilei: doamna care juca pe atunci rolul de administratoare a venit să vadă și ea (era o femeie mai mult curioasă decît eficientă), a văzut, și a plecat cu aripile capotului fluturînd misterios și trist: ”N-am ce să fac, se mai întîmplă”. Am înțeles că sînt singură în fața Ei, așa că m-am adunat și m-am apucat s-o scot, încet, cu găleți și lighene și cîrpe colorate, să tîrăsc lucrurile mustinde undeva unde Ea nu ajunsese. Apoi au venit instalatorii și au tras canalizare separata la baie. N-am mai întîlnit-o de atunci. Urmele ei însă s-au simțit multă vreme în aerul inspirat, pe peretele înnegrit și în filele unora dintre cărți… Nu mi-e dor de ea, avea un miros prea greu.

Peste nu prea multă vreme, cînd spațiul meu începuse să capete o noimă calmă și călduță, a venit cea de-a doua… Fascinantă în refuzul ei de a se deconspira, venea doar dimineața, la ore cînd nu poți avea ochiul treaz, se insinua pe podeaua băii, creștea pînă aproape de fatidic, apoi se oprea. Și stătea acolo, sfidătoare, direct pe podea. Era limpede, nu aducea nimic cu sine. Au fost peste trei întîlniri între noi, o pîndeam să-i prind sursa, dar ochii arși de veghe refuzau s-o găsească, pînă cînd, precum cei lipsiți de lumina zilei își ascut urechea, am auzit-o. Venea de sus. Vecinul de deasupra o renega, din țevile lui îngrijite și cosmetizate la zi era imposibil, spunea, să se iște așa ceva, sigur de la mine e. Dar viitorul apropiat a dovedit: se înșela, și după solia-mi se pare că vecinul cu cunoștințe de instalatorie a stat de strajă, iar venirile ei între hotarele mele au încetat. N-am regretat-o, era prea absconsă.

În caierul orologiului se torseseră deja multe, multe fire, aproape că uitasem de cele două, cînd s-a infiltrat cea de-a treia. Întîi discret. I-am văzut aripile umede pe tavanul bucătăriei, mici, pleoștite, nu le-am luat în seamă, era doar un mic vis urît care a doua zi dimineață va fi o amintire a conviețuirii pașnice la bloc. A doua zi după-amiază era departe de a fi o amintire, era o prezentă pasăre cu aripi de anvergură care cuprinsese în îmbrățișarea ei umedă și tavanul băii și al camerei. A trebuit să dau o altă geografie teritoriului de pe podea, una a vaselor colorate care să-i cuprindă revărsarea și a întinderilor de țoluri groase s-o absoarbă. Pe seară devenise incontrolabilă, nu pridideam cu storsul, culorile din țoluri începeau să se șteargă, vecinul de deasupra străjuia și el împreună cu cel din laterala sa, cu multe vase, uși și ferestre deschise și multe peturi goale, cerînd diverse celor de și mai sus. Am urcat eu cu solie mai calmă și mai sus, am bătut la porți închise, și m-am întors, trecînd printre peturile goale ale vecinilor, spre tărîmul meu lacustru, unde nu prea aveam ce să mai fac, și de teamă să nu mă izbeasc-un val, am pornit-o aiurea spre cetatea cea mare și luminată a orașului, poate urma să găsesc și eu un pet, poate are să mă ajute să plutesc. Pasărea cea mare s-a fîflfît molcom după vreo două zile, gonită de cei de și mai sus, care lipseau de-acasă pe cînd se spărsese vena cea mare din care s-a ivit pasărea și care s-au întors spre a ne găsi în mare și umedă jale, fără însă a ne alina durerea cu vreo reparațiune altfel decît verbală. Nu mi-a părut rău după ea, a stat prea mult.

De aceea aseară, cînd am pășit alene în bucătăria întunecată, zgribulindu-mă din cauza ploii mărunte care îmi pătrunsese în oase de la gară pînă acasă, gata să despachetez și să încălzesc bunătăți, și întinzînd grațios virful pantofului de casă din pîslă, am simțit cum devine greu de apă, și am auzit acel inconfundabil fleoșc al bălții, am mai dat-o și naibii de mufă fisurată care a picurat tot weekendul!


Chestii care îmi fac ziua mai bunã

by Pan Da

–          Dama grãsucã şi acruţã cu sprîncene smulse foarte subţire pensate care îmi din-vîrful-buzelor grãieşte de pe scaunul de vis-a-vis în trenul accelerat (cu un singur vagon împãnat cu persoane care: vorbesc la telefoane, vorbesc cu/ la laptoape, vorbesc între ei, vorbesc cu naşu’, îşi schimbã soneria la telefoane, primesc SMS-uri, scot din greşealã mufa cãştilor de la lactoape, se strigã peste scaune, urlã la copii, foşnesc pungi, mãnîncã seminţe, deschid sticle cu bãuturi carbogazoase): “Auzi, nu ronţãi mai încet chipsurile alea? Cã încerc sã dorm cu cãştile la maxim şi te aud prin ele!”. Dupã care se descalţã şi îşi înşurubeazã şosetele cu tot cu conţinut pe banchetã.

–          Cireşele de mai la 19 -21 de lei kila

–          RATUC-ul care închide casele de bilete la 22:00 şi controlorii din troleele care circulã pînã la 23:00

–          Invitaţiile de pe Facebook de a “Join my Cause: Save the bLUe OctopuS!! It will go extinCT by the time you Wake UP!!”

–          Lady Gaga care a mai scos încã un hit

–          Barurile care îmi vînd ţigãri din stocul de anul trecut la preţul de acum

–          SMS-urile de la reţeaua de telefonie mobilã prin care aş putea cîştiga ACUM un BMW, doar sã trimit un SMS de vreo 2 euro

–          Vremea

–          Farmacista care îmi recomandã un produs la 23 de lei şi se strîmbã cînd întrebi “Aveţi ceva similar, dar mai ieftin?”

–          Mircea Badea cînd zice “Rablablabla”

–          Tanti care încearcã sã mã fraiereascã cu 50 de bani la ceapã verde

–          Site-urile de reduceri colective

–         -i final (la substantiv articulat cu articol hotãrît &  la verb de conjugarea a IV-a la diverse timpuri/ moduri din declinare)

–          Clienţii care sunã sîmbãtã dimineaţa la 9:22

–          Windows 7 care îşi instaleazã la Shut Down cele 7 update-uri exclusiv cînd eu trebuie musai sã fiu undeva la o orã fixã

–          Reclamele cu CRBL. Reclamele cu Maximia. Reclamele cu Magda Catone. Reclamele cu cosmetice. Reclamele cu electrocasnice. Reclamele cu  mîncare sãnãtoasã. Reclamele.

Cred cã e ceva în aer.


De 3 zile. (-N)coace

by Pan I. Sangelicus

Ziua 1, marţi

De bunã dimineaţã durere. De dinţi. Dentista în concediu de maternitate. Dar revine la cabinet. În august.

Pe la prînz rãsare-o scurtã. Nu o quickie. O scurtã la dreapta. Mîna dreaptã. De la şoarec, zis şi mouse.

Dup-amiazã trecut drumul dupã materie de pipat. Poftã de Bake Rolls. “Vedeţi cã s-au scumpit!” –  (vorbind la telefon) “Nu-i hibã, cît? 3,5?” (erau 3,2). “7,9”. “Ha? …?” –“S-au introdus greşit în sistem… nu le pot scoate decît aşa. Dar pe desearã se rezolvã!”. “Lãsaţi. Vin mîine”.

Ziua 2, miercuri

Farmacie. “Pentru tendonitã aveţi ceva?”. “Daaa, sigur! Avem ceva foarte foarte bun, aici”. “Cît costã?” “20,90 lei”. “Altceva nu aveţi?”. (voce de tapir cu spini în coadã) “…dacã mã lãsaţi un pic sã caut…”. “Vã rog. Aştept. A, aţi gãsit şi la 8,2 lei…”

La operã. “Paiaţe”. Se vãd doar extremele scenei. Din motive de doamnã pe rîndul din faţã. Cu coadã. Lungime medie. Tapatã. Foarte tapatã. Scenarii care includ foarfeci, brichete, arici şi gumã de mestecat mestecatã. La pauzã schimb de locuri cu Luţu. “Bunã seara, eu sînt Prologul” (clovnul Tonio). Luţu pufneşte. “Am  înţeles ‘ eu sînt proctologul’!”. Pufnitura se dubleazã.

Ziua 3, joi

Se stricã televizorul. În garanţie. Numãr de service 1 (fix). Nu rãspunde nimeni. Numãr de service 2 (fix). Nealocat. Numãr de service 3 (mobil). “Nu, nu ne ocupãm noi. Încercaţi la numerele de fix”. Se sunã la producãtor. Operatorul recomandã sunarea la numãr de service 1 (fix), 2 (fix). A, nu rãspunde nimeni? Oferã numãr de service 3 (mobil). Aaaaaa, nu se mai ocupã? Oferã numãr alt service, 4. Mobil. Sunã. Cineva rãspunde. Garanţie sau post-garanţie? Ce fel de aparat? Ce problemã? Sigur, veniţi mîine cu televizorul în ambalajul original cu tot setul de acte. A nu, noi nu ne deplasãm la domiciliu.

Cicã se încãlzeşte vremea pe weekend.


%d blogeri au apreciat asta: