Tag Archives: banchet

Cena Trimalchionis

by Laura

M-am trezit cu chestia asta in cap. La 6:19 minute, azi dimineata, am deschis brusc si larg ochii si la asta m-am gindit, exact in ordinea asta, exact in latina. De fapt mi-au urlat in cap cuvintele astea. Au urmat invitabil secundele alea de hiper-luciditate cind te trezesti fulgerator din somn si ti se pare ca tocmai ai pus mina pe un mare secret si totul este extrem de limpede, desi nu-ti poti formula foarte clar in minte despre ce-i vorba, pur si simplu stii fara putinta de tagada ca e acolo si de acum orice va fi mult mai bine, mai frumos, si vei fi un om mult mai puternic si mai bun. Am mai stat sa rumeg intimplarea, aprinzindu-mi tigara fara sa ma extrag dintre plapumi. Sa fi fost la radacina tresaririi latinizante satira si tragicul Viperei lui Herve Bazin, citit pe nerasuflate cu o seara inainte? Candoarea lui Hornby? Tipa cu fatuca de bondar, ochelari si casti uriase si albe care designarea vestimentar in tren? Nutria prinsa de cateii de la tata de la santier? Oi fi piromana? Mi-o fi dor de un chef? Mi-o fi dor de-un chef promiscuu? Sa fi frunzarit in ultima perioada caietele din liceu? N-am cunoscut in ultima vreme pe nimeni pe nume Petronius. Nici Gaius. Nici Arbiter. M-am uitat la meciuri, drept. Dar asta simbata – aseara, ultima chestie inainte sa adorm, a fost Dr. G. Medical Examiner. Hm. Ce spira magnetica a barierei de la Louvre mi-a chemat la limita verbalizarii Cena Trimalchionis?

Pina sa descifrez meandrele intortocheate ale chestiunii, m-am prins ca trebuie sa ma imbrac, fiindca realitatea inconjuratoare materializata prin telefonul mobil si orarul de munca nu avea chef sa astepte elucidarea misterelor din Rue Cojocnei.

Aproape de finalul zilei, ma vad pusa in situatia de a recunoaste ca, pe linga faptul ca aceasta zi s-a dovedit a fi lipsita complet de rafinament, spalare cu aqua niuata (care ar fi si dificil, in contextul conditiilor meteo-aberante), mecenat, epicureism, picaresc  si licentios (bine, poate ca din asta un pic un pic a mai fost, pe ici, pe colo), care ar fi putut sa mi-o aseze sub semnul sub care incepuse, am ramas la fel de holbata la oglinda devremei dimineti de luni. Presimt insa ca pe cind voi ajunge acasa, imi voi aprinde niste betisoare parfumate si voi turna un vin rosu cu fosnet, voi ajunge in mod necesar la niste concluzii.

Pe care probabil am sa vi le impartasesc cu o proxima ocazie.

Reclame

Noroc chior

by Dodo

Până nu de mult nu eram mare amatoare de superstiţii. Ba mai mult, le consideram o manifestare a naivităţii populare, nişte chestii inventate, o încercare de a da un sens sau o justificare derulării evenimentelor. Spun « până nu de mult », pentru că, în ultima vreme, am început să ţin cont de anumite « semne » – de voie, de nevoie (cine nu vrea, sau cel puţin nu simte nevoia să poată alunga răul sau să cheme binele după nişte reguli atât de simple şi clare ?!) sau probabil că reducerea activităţii intelectuale pe perioada concediului de maternitate îşi spune cuvântul.

Ideea e că mă trezesc tot mai des tresărind la ideea că pisica neagră de pe marginea drumului s-ar putea să-mi taie calea. Şi, dacă tot o face, îmi joacă limba-n gură în semnul crucii, fără să mai am vreun control asupra ei. Şi, sinceră să fiu, dacă nu m-aş gândi că râde lumea de mine pe stradă, poate că aş face şi trei paşi în spate, mi-aş scuipa în sân şi tot tacâmul, să fiu sigură că nu ratez nimic, Că dacă ritualul nu-i complet, dacă mă calcă maşina? Sau dacă intru cu maşina într-un pom? Sau dacă intru într-un pom şi apoi mă calcă maşina?

Săptămâna trecută, de pildă, am fost invitată la banchetul clasei a cărei dirigintă am fost timp de 2 ani. Am pregătit copiii pentru lăsat în plasament pe la bunici, lucru care a prelungit pregătirea mea pentru chef cu aproape o oră (pe ei uitasem să-i iau în calcul). Am făcut un duş în cea mai mare viteză, mi-am călcat o rochiţă, m-am machiat, m-am dat cu ojă, după care m-am mai învârtit vreo 10 minute prin casă, să nu care cumva să uit ceva şi să trebuiască să mă întorc din drum, că….de! cică poartă ghinion… Deja întarziasem peste 45 de minute şi eram şi preşedinta concursului de Miss şi Mister… Nu-i nimic. Pornesc într-un final. Deja începeau telefoane disperate şi minţeam cu neruşinare că mai am puţin şi ajung. Mai aveam peste o jumătate de oră cu toate restricţile de viteză. Când să urc în maşină mă binecuvântează o pasăre de undeva de sus… şi nu cu apă. Eram mânjită pe braţ şi pe rochie. Stau şi meditez : « Să merg înapoi să mă spăl şi să îmi caut altceva de îmbracat ar dura încă o jumătate de oră. Cu alte tărăgănări, ajung spre finalul banchetului.». Caut în geantă şi găsesc şerveţele umede, parfumate, pe care le port cu mine de obicei când ies cu copiii, în caz că se murdăresc. N-am stat mult la analiză, că nu ţineam neaparat să ştiu ce mâncase pasărea, am reparat daunele făcute şi am purces la drum. În mintea mea încolţea o idée fixă; « Ãsta musai că-i noroc». În capul meu, nenorocirea se transformase miraculous în ‘norocire’. «Uite, un prim noroc ar fi faptul că am avut în geantă şerveţelele salvatoare ».

La banchet, nimic deosebit. Un coleg trecut bine de a doua tinereţe şi afumat rău de tot îmi tot explica ce rău îi pare că s-a născut (ideea era de fapt că s-a născut într-o altă generaţie faţă de noi, tinerii, care ne simţeam bine la o masă separată, dar i-a luat vreo 10 minute să articuleze o propoziţie completă). O tipă m-a întrebat cu ce parfum m-am dat. Am dat din nas stânga-dreapta, mi-am dat seama că mirosul cel mai pregnant era cel de şerveţele umede, am răspuns repede “Donna Karan” şi am plecat repede, să nu am de dat mai multe detalii. M-am simţit bine, am dansat, am ajuns înapoi acasă la timp pentru a hrăni, spăla şi pune la culcare copiii.

După toate astea, destul de obosită de ritmul zilei cu pricina, m-am aşezat pe pat şi am început să mă gândesc: “Da’ norocu? Unde fu norocu?” Poate în faptul că am avut la mine şerveţelele, poate în faptul că găsisem pe podeaua restaurantului o monedă de un ban (nici nu ştiam că mai există), poate că avusesem norocul să nu mă calce vreo maşină sau să nu intru în vreun pom. În momentul acela, păsărica nevinovată care m-a confundat cu o budă publică a devenit echivalentul pisicii negre. Era clar : norocul era atât de chior, că nu avea cum să mă pălească fix pe mine. Până şi o biată vrabie a avut ţintă mai bună!


%d blogeri au apreciat asta: