Tag Archives: blog

Truda

by Anku

Măcar o dată pe lună încep o călătorie anevoioasă dar mare dătătătoare de satifacții. Mai întâi îmi aleg cu gijă ținta: atât de multe oferte, atât de multe, interesante, tentante, ofertante plus alte -ante și atâta neputință din partea mea… După ce cu durere în suflet tai în carne vie în timp ce aud strigăte disperate „pick me!”, „pick me!” încep urcușul anevoios: mă zbat, transpir, disper. Dar nu mă las. Și tocmai pe când sunt acolo, aproape de final totul se prăbușește într-o clipă. Ar fi fost prea frumos îmi spun și îmi șterg o lacrimă repede repede să nu-mi înțeleagă nimeni neputința. Dar nu mă las. O iau de la capăt cu mai multă îndârjire @#$%^&*, mă zbat, transpir, disper. Și ajung ACOLO. La ceea ce eu cred că e finalul, încununarea muncii mele. Dar nu e. Că mai sunt mulți pași, parcă din ce în ce mai grei în ultimul timp. Uneori drumul pe care îl știam prea bine se schimbă peste noapte și mă trezesc întrebându-mă speriată „Ce fac eu aici?” „Pe unde o iau acum?” „Parcă data trecută era altfel…” Și chiar în momentul în care declar că nu mai pot și zic iar @#$%^&* și-mi vine să las totul baltă vine peste mine finalul și reușita pentru care mă chinuisem vreo 2 ore. Atunci știu că am învins: am reușit să postez un comentariu pe blogspot!

P.S. Incredibil, dar adevărat acest text nu e o reclamă pentru wordpress…

 


Acum un an…

by Anku

Acum doi ani pufăiam superior la ideea de blog (știu, eram o persoană foarte rea, iertați-mă!) și puteam să jur că never ever eu nu voi gestiona așa ceva.

Acum un an jumate am început să mă dau pe bloguri.

Acum un an și 4 luni AM zisese ceva despre un blog comun. Eu iar că never ever.

Acum un an și o lună mă gândeam că de ce nu.

Acum un an și două săptămâni mă gandeam că sigur-sigur.

Acum un an și o săptămână începusem să le presez pe Laura și pe AM să începem odată blogu’ ăla.

Fix acum un an tot Laura și AM găsiseră numele blogului în 3 minute, alesesem tema blogului în 10 minute și încă într-un minut Laura lansase buzduganul primei postări.

La mulți ani, blogule! (Să nu zici că nu am scris de ziua ta…)


Ușor anacronică

Aud o frântură de știre. Mă inflamez. „Gata! Scriu pe blog!” Și scriu. Scriu. Mă opresc să mai cuget. Mă mai inflamez o data. Mai scriu două pagini. Caut știrea să dau link. O găsesc cu greu. Citesc. Îmi crește inflamarea și mai scriu încă o pagină. Plusez cu niște epitete să-mi potolesc nervii… Mă opresc să mă întreb de ce naiba nimeni nu bagă în seamă subiectul bun si pentru site-uri umoristice și pentru nesfârșite analize televizate. Într-o ultimă urmă de rațiune arunc o privire spre data. Știrea era de anul trecut…

Așa se întâmplă când nu prea ieși din casă. Ești atent la fiecare poveste din troleibuz și te alegi și cu o compunere de 5 pagini cu care nu mai ai ce face.

 


Aventurile blogului in sfera larga (ep.2)

by Blogu

Sarumana tanti sarumana nenea sunt eu Blogu am revenit. Mam gandit sa va spui ca is tare nacajit ca o zis unii cas varza dupa acea mo certat ca is prea personal si altii o zis ca de ce nu is personal. Io va spui drept ca am stiu de niste chesti numite anti-personal da am auzit ca nu is asa bune si io personal nu is ca mie mio zis doamna invatatoare ca numa pronumele e personal si io nu vreau sa fiu pronume ca si asa is prea multe si io nu le tiu minte pe tate. Si amu de la bomboanele lu Eva io stau la pierfuzi sau cum le zice si tot incerca niste asistente sa ma resunciteze. Da numa ca idioatele nici nu stiu ca io iegzist si tre sa le strige alti omini sa vie sami deie peirfuzia si si atunci numi gasasc venele si ma tat invinetasc de is ca actoru ala din filmu meu preferat, Trensputin. Io stiu filmu asta de cand o rulat ca caminu cultural ca o ras Niculaie a Floricai de cum sio bagat ala mana in ….  ca si muieresa cand o pierdut talonu de concurs de la superbingo. Asa ca mam dus la tanti piolog de la scola ca o zis profa de romana ca am “grave probleme de identitate”. Io nam contraziso ca stiu ca probleme am multe si nestiind cei cu indentitatea am zis ca sigur-sigur tre sa am probleme si acolo. Doamna psiho mio dat un dosar de intrebari si trei foi cu desene sai spun povesti despre ele. Inca is tot la prima intrebare, aia cu numele meu, ca nu stiu daca is de acord mult, foarte mult, mediu, deloc sau foarte deloc. Si cand am intrebato pe duamna psiololog ca ce sa scriu acolo o zis ca nu mai tre sa scriu nimic ca e clar ca am “grave probleme de identitate”. Oi avea…O zis ca tre sa imi caut un profil ca fara profil nus nimica in lume da io stiam ca profil am si i lam aratat si o zis ca sa nu ma mai rinjasc atat ca oricum nu am umor si sa stau pe … scaunu meu. Si mo trimis la niste femei sa ma perfuzeze. Astea tat uita de mine pina le mai suna cate unu sa intrebe daca mo alimentat. Nu mo alimentat. O vinit directoru si o urlat la alea ca ce dracu fac, vor sa ma ingroape si ele cam o dat din cap ca da si dupa aia o intrat cu in sedinta sa discute problema mea. La cate cafele si tigari aveau cred ca nu mai iasa pina disara. Da io ma simt bine si vreua sa merg si io in lume sa ma intalnesc cu pretenii mei din sfera. Si daca ma inerveaza tare ma scriu si singur!


Și cai se caută, nu-i așa?

by Echipa

Unii caută azi în disperare chestii despre cai fix la noi pe blog. Ba „poye cu tot felu de cai” (am înțeles că nu-s pretențioși, orice mârțoagă e bună), ba „muzica caii cand se pot fura„. Ori s-a dat vreun referat la facultatea de zoologie (mare atenție la cacofonii, copii!!), ori se pregatește un furt cabalin de proporții. Noi ne dezicem de ambele!


Ofensiva norvegiană (I)

by Anku

Întrerupem puţin programul obişnuit deoarece blogul acesta a început să ia o uşoară tentă psihedelică.

Când am hotărât noi să facem blog aveam cu totul şi cu totul altă viziune despre conţinutul lui. Mânate de puternice imbolduri intelectualiste ne gândeam noi cum o să scriem despre cărţi, filme, piese de teatru la care oricum nu mergem din lipsă de timp, spectacole de operă la care jur, noi am vrut să mergem, da’ s-au amânat (ori suspendat, nu mai stiu exact,…anyway, intenţia contează), despre chestii sociale de înalt angajament cetăţenesc, despre concerte precum ăsta la care încă nu ne-am luat bilete (şi dacă nu ajungem o să spunem şi noi ca vulpea vs strugurii „oricum Bon îi mort…”), cum o să postăm poze uluitoare, o să facem mâncăruri exotice şi o să dăm reţete la tot poporu’ , cum o să descriem locuri pitoreşti, mirifice şi mirobolante….

Între timp Laura a încercat ceva şi musafiri inenarabili au scris despre chestii absconse (aşa-i că ne avem şi noi cu neologismele?), dar într-un final ne-am deturnat total spre amintiri de tot felu’ şi comentarii aberante.

Aşa că, schimb temporar registrul şi încerc să vă povestesc despre o carte printr-un mic exerciţiu de imaginaţie:

…Cum ar fi să descoperiţi că tot ceea ce sunteţi nu s-a format în ani şi ani, ci ATUNCI în vara magică petrecută într-un loc în afara timpului şi învăluită de prezenţa tatălui?…

…Cum ar fi să construiţi fascinaţi de povestea distrugerii?…

…Cum ar fi să surprindeţi momentul acela aparent banal, dar despre care ştiţi ATUNCI şi ACOLO că vă va schimba definitiv inocenţa, dar să nu puteţi interveni?…

…Cum ar fi să ştiţi că aparţineţi iremediabil unui LOC pe care nici un timp, nici o persoană şi nici o întâmplare nu îl vor putea suplini?…

…Cum ar fi să ştiti că e ultima oară când îl vedeţi pe cel care e totul pentru voi şi să nu faceţi nimic?…Şi să ştiţi, ATUNCI, că toată viaţa voastră va sta sub semnul unei absenţe?…

…Cum e, ca jumătate de secol, să simţiţi că cineva v-a furat viaţa ATUNCI când eraţi la furat de cai?…

„…este posibil ca noi să nu fim personajele principale din vieţile noastre. Nu îmi puteam imagina cum s-ar putea întâmpla aşa ceva, ceva atât de îngrozitor: un fel de viaţă-fantomă în care eu nu sunt în stare să fac nimic altceva decât să privesc acea persoană care mi-a luat locul şi poate că o urăsc şi o invidiez teribil, dar nu pot să fac nimic, deoarece la un moment dat eu m-am prăbuşit afară din viaţa mea, ca dintr-un avion, aşa îmi imaginez, afară în spaţiul liber şi acolo sunt în derivă şi nu mă pot întoarce căci altcineva stă pe locul meu, deşi acel loc era al meu şi eu aveam biletul în mână.”

…Dar mai ales cum e ACUM, când prezentul nu-şi mai aşteaptă decât sfârşitul, să vă întâlniţi cu trecutul?…Să vă întâlniţi cu omul care v-a trăit viaţa, viaţa voastră de ATUNCI, de la 15 ani?…

…Cum e să ştiţi că, deşi nu a fost nici vina, nici alegerea lui, e vorba totuşi despre viaţa VOASTRĂ?…

…Cum e să-l priviţi în ochi ştiind că pierderile lui au fost întreite?…

…Cum e să înveţi să hotărăşti TU când să te doară?…

Aici trage linie Trond Sander, totuși erou principal în romanul norvegianului Per Petterson „La furat de cai” (Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, traducerea Raluca Iani) rememorând un trecut care e mai viu şi mai intens decât prezentul. Nu vă povestesc cartea pentru că orice aş scrie n-am cum să bat o expresie precum „m-am prăbuşit afară din viaţa mea” şi pentru că sincer vă sfătuiesc să o citiţi. Iar dacă aţi citit-o, aş vrea să aflu şi părerea voastră…

Dacă doriţi să aflaţi detalii şocante din viaţa autorului (în spatele surâsului sau chiar a zâmbetului senin pe care-l dăruieşte Petterson în fiecare poză nu se banuieşte tragedia)  şi dacă vreţi să citiţi o analiză a romanului muuuuuuult mai pertinentă decât a mea vă recomand acest articol.

Pentru ca am făcut o pasiune pentru literatura norvegiană (culmea, nu datorită acestei cărţi!) şi pentru că mi-s dragi multe cărţi din colecţia Cotidianul voi mai scrie despre „ofensiva” norvegiană.


%d blogeri au apreciat asta: