Tag Archives: carte

Ce carte sunt…

by Anku

Inspirată de Mara, am întrebat și eu internetul ce carte mă definește. Încercați aici.

Sper că nu întîmplător eu sunt una din cărțile mele preferate, Animal Farm. Mi se potrivește. Mult. Aaaa…și e multă ironie acolo.

Voi ce cărți sunteți?

Anunțuri

Viitorul nu sună deloc

Vroiam să scriu …

… despre cum nou-apărutul radio rock (cred că pe 92,2 în Cluj) nu mă lasă să muncesc pentru că trebuie să lălăi…

… o postare intitulată „Fascinația fotbalului” în care să vorbesc despre Bute, echipa de gimnastica a României si Andre Agassi…

… un articol documentat despre avionul de pasageri doborât de ruși în anii ’80 (1980!)…

… despre cum am stat o jumătate de oră gândindu-mă la ițele compromisului după ce am citit articolul lui Mihnea Măruță (îl găsiți in blogroll)…

… niște reflecții lingvistice pornind de la perechea româno-americană Rozmarin-Rosemary

… despre faptul că încă nu am găsit un film care să depășească o carte (oare există?!), dar că am găsit actori care să-mi submineze imaginația…

… o aberație despre cura de slabire, în ciuda tuturor revistelor glossy (urăsc cuvântul ăsta!), dar, pentru că nu mi-a reușit aberația cu Albă-ca-Zăpadă în continuarea celei cu Scufița Roșie, am decis să renunț la genul ăsta…

… despre obsesivele reclame la telefonie mobilă…

… despre chestii care mă enervează…

… și despre locuri frumoase în România…

… despre wordpressu’ care scrie cu greșeli…

… despre cărți, multe, multe cărți și cum aș face un blog doar despre cărți, dar inutilitatea lui mă dezarmează…

Vroiam să scriu, … dar nu voi scrie…


„Regina si cu mine”

by Anku

In adolescenta aveam o carte-panaceu. De fiecare data cand eram bolnava (si frecventa racelilor era direct proportionala cu numarul testelor la matematica) ma apucam de citit cartea aia si uitam de tuse, febra si ecuatii cu grade mai mari de zero. O stiam pe de rost, aveam deja ticuri verbale imprumutate din carte si de la o vreme imi revendicam anumite fraze de zici ca eu o scrisesem. In timp ce incercati sa ghiciti daca e vorba despre “Razboi si pace” sau “Casa Buddenbrook” va spun ca era o biata carte la care radeam cu lacrimi si care ma binedispunea cat ai zice “literatura usoara”. Dupa cativa ani am devenit fan inrait al umorului britanic si daca nu treceam de anii nervosi ai adolescentei cred ca imi puneam poster cu David Lodge fix intre alea cu Hetfield si Minculescu. Cu stindardul umorului britanic in brate l-am descoperit in niste fragmente pe Adrian Mole si am zis ca mai mult nu se poate. Am ras cu lacrimi, am ras dand din picioare, am ras de am facut febra musculara, am ras pana in pragul sufocarii. Dupa aia am incercat sa fac rost de carte. Nu era. Nu era tradusa, nu era la British Council, nu era si gata. Am batut oameni la cap sa mi-o cumpere din Anglia (pardon, Marea Britanie) si cand am pus mana pe ea sa te tii hohote si lacrimi!

Bun si acum ca v-am prezentat pomu’ laudat sa va povestesc de ce ne-am adunat. Am vazut in librarii Regina si cu mine*, cred prima carte tradusa, a mamicii lui Adrian Mole, Sue Townsend. Citisem deja vreun sfert din carte (v-ati prins ca mi-am cumparat-o, da?) cand realizez dintr-o data ca nu am ras deloc. Ba ca ma mai si deprim. Cum sa nu te deprimi cand citesti ca regina Angliei (oare sa scriu cu R mare??) isi pierde “postul” ca urmare a victoriei republicanilor si tre’ sa traiasca cu toata familia din ajutorul social (si asta tocmai cand pe fundal il auzi pe Boc cum ne taie el pe noi toti, mama noastra de romani inalti ce suntem!), ca a’ batrana e bolnava rau, ca printu’ consort o ia pe ulei, cainele e in pragul inanitiei si ca in general familia regala cam trebuie sa isi taie din mobilele si covoarele istorice ca sa le intre in cutiile de chibrituri de le zice case? Regina ca regina, da cainele sa moara de foame? Din fericire imi salveaza orizontul de asteptare tocma’ clapaugu’ de Charles care isi gaseste partener de discutie pe teme de arta si istoria artei pe hotu’ de cartier, accepta propunerea asistentului social de a-si opera urechile si de a pune capat traumelor copilariei si care-si traieste libertatea, un fel de solutie a temerii terifiante de a fi candva rege, lasandu-si paru’ lung, imbracand treninguri de fas in culori viu colorate pentru a  atrage interesul vecinei plinute si ocupandu-se frenetic de gradinarit in general si de tipurile de rasaduri si balegar in special. Charles devine urgent o victima a noii oranduiri republicane care, desi in faza incipienta, reuseste sa dea semne de totalitarism si abuz, e acuzat pe nedrept, condamnat, zvarlit in inchisoare (colegul de celula frecventeaza cursurile de “creative writing” si scrie poezii!), dar evadeaza si fuge spre nord unde, stim cu totii, traiesc highlanderii si in general viata e mai verde si mai frumoasa. De salvat se cam salveaza toti (in afara de aia care mor sau ajung prin spitale cu grade inalte de securitate) prin idile mai mult sau mai putin explicite cu locuitorii reprezentativi ai minunatului cartier “Hell Close”. Comunitatea e o adunatura colorata de someri, casnice guralive, adolescenti rataciti, muncitori si borfasi care au probleme serioase in a intelege engleza standard pe care o folosesc membrii fostei familii regale si sunt, initial, reticenti la capitolul socializari cu regina “Cum sa vorbesti cu cineva al carui chip inainte il lingeai si il lipeai pe plicuri?” dar pe care foarte repede o implica in activitati precum mositul si consumatul interminabil al ceaiului.

Finalul e previzibil la fel ca si ideea (preconceputa, recunosc!) ca umorul si inocenta cretina a lui Adrian Mole sunt cam greu de egalat, iar traducerea, ca de obicei, face cu dificultate fata umorului englezesc. In rest am ras, da asa mai moderat de frica sa nu fac iar febra musculara.

*Regina si cu mine, Sue Townsend, Editura Corint, 2009, traducerea si note de Nadine Vladescu


Citind inainte. Cu bucurie

by Anku

Catam* un vinovat. Un vinovat datorita caruia nu poci eu a scrie pe acest blog despre carti. Catam un vinovat extern, ca doar nu oi fi io. Eu nu sunt niciodata vinovata :). Ca imi place sa citesc, ca dau din picioare isteric daca nu apuc sa citesc macar o pagina dintr-o carte pe zi. Si daca nu reusesc ma simt ca o gospodina care si-a lasat vase murdare in chiuveta. (desi gospodinei nu prea cred eu sa i se intample chestia asta cu vasele). Si vroiam sa scriu si eu in termenii de vaaaai m-a lasat cu sufletul la gura; mi-a taiat respiratia de atata frumusete;  nu m-a impresionat dar a trebuit sa o termin, semn ca era ceva-ceva acolo; am aruncat porcaria de la primele pagini. Ca datorez asta cartilor ca prea m-au imbucurat de-a lungul vietii. Ca de atata ori vroiam sa impartasesc cu cineva placerea asta, sa aflu ce carti le alin(t)a altora sufletul. Ca mi se pare ca ingramadesc platitudini pe centrimetru patrat de blog daca scriu despre carti si oricum ce vreau sa spun ramane mai incifrat ca scrisul egiptean inainte sa dea Champollion ochii cu el. Din incapacitatea/prostia/superficialitatea mea!!

Deja din punctul asta mi-a scanteiat ideea vinovatului strain de mine (alogen, vorba Laurei). Si vorba bancului (vedeti cum tot folosesc vorbele altora?? vedeti cum nu is in stare?!! despre asta ziceam!!!)  m-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta si…nimic. Poate din spate…. Din spate venea agale ca o doamna venerabila ce este Facultatea de Litere. (acum, absolventi la fel de venerabili, veti sari catre mine strigand “Blasfemie!”, dar mai rabdati-mi putin nepriceperea cuvantului). Ca datorez multe acelei facultati e limpede, ca am descoperit munti de carti cu care poate altfel nu m-as fi intalnit. Si as fi regretat. Dar aceeasi facultate m-a transformat, din punct de vedere livresc, intr-un robot. Datorita acestei doamne am devenit o masina de citit un roman de 500 de pagini intr-o zi de biblioteca (de atunci mi-a ramas pentru cativa ani ticul foarte urat si jignitor pentru carti de a verifica din 10 in 10 pagini cate mai am de citit), un program de calculator care analiza obiectiv si numai obiectiv (acolo subiectivitatea era balsfemie!) orice pagina de fictiune, un sablon de teorie literara pe care il aplicam constiincioasa fiecarui text sa vad unde pusca si unde nu. Culmea paradoxului doamna nu era deloc umana. Dar am inteles-o. Atunci am inteles-o. Dar pierdusem, fara sa stiu, adrenalina scufundarii in placerea cititului, textul care exista in afara tuturor actiunilor critice, doar atunci, pentru mine, cea care deschideam cartea. Si sa nu mai zic ca ma simteam obligata sa citesc numa’ titluri. Grele, clar!

Inca am ramas lecturistic handicapata (cam ca sufletele alea din documentarele de pe Discovery care is blocate pe culoarul dintre doua lumi), desi imi permit sa citesc doar din perspectiva imi place-nu imi place si sa stau 10 minute la aceeasi fraza, minunandu-ma de frumusetea ei. Nu ma mai zoreste nimeni, nu mai vrea nimeni pareri incarcate de teoria scortoasa si impartiala si nu mai contorizez pagini. Niciodata. Dar tot nu pot povesti despre carti pentru ca inca nu stiu sa povestesc decat in felul ala care “striveste corola”. Si cand o fac altfel ma inunda valul de nemultumire. Dar am sperante ca se poate, frumos si pertinent in acelasi timp, de la generatia ceva mai tanara. Poate asa mai invat si eu cate ceva. Subiectiv, vorbind!

…si ce ziceati ca cititi zilele astea?

*varianta populara a verbului “ a cauta”


Ofensiva norvegiană (II)

By Anku

Recunosc fără rușine că până la cărțile defunctului Cotidianul nu prea știam mare lucru despre literatura norvegiană (bine, în afară de piesele lui Ibsen care e atât de mare că mi-e și frică să-i scriu numele)….dacă stau bine să mă gândesc nu știam prea multe nici despre Norvegia (cum îl cheamă, oare pe președintele lor… că tot îmi scapă…?…)

Așa că, pentru a suplini lipsa de informații geo-politice și statal-organizatorice am zis să citesc ceva de prin zonă, iremediabil impresionată fiind eu de literatura nordică de când am citit „Cum simte domnișoara Smilla zăpada” a danezului Peter Hoeg.

În acest context, „Beatles”-ul lui Lars Saabye Christensen suna bine (Beatles întotdeauna sună bine!) mai ales că îmi fusese recomandată de cineva plusând cu o traducere de Sanda Tomescu Baciu care predă la Litere în Cluj și despre care auzisem doar lucruri bune.

Cartea merge pe rețeta de succes pentru mine: adolescență-neadaptare-ratare stropită cu mult alcool pe fundalul acordurilor băieților din Liverpool (nu ăia care joacă mâine cu Unirea, ăialalți!) Mda…pentru mine așa a fost și nu am mai avut impresia aceasta cu nici o carte: că muzica e dominantă, că o aud din momentul în care deschid cartea așa cum auzi o cutie muzicală. Dar muzica celor 4 prieteni din roman, Kim (naratorul), Gunnar, Seb și Ola, se aude din ce în ce mai încet pe măsură ce aceștia merg către maturitate și drumurile lor nu mai urmează aceeași potecă  pe care uneori mergeau la pescuit (știu că sună a clișeu, da chiar era o potecă acolo!), dovadă a faptului că muzica trăiește în noi mult mai intens la o anumită vârstă, că idolii mor în rutina și resposabilitatea lui „m-am făcut mare”, că uneori visele nu mai cresc o dată cu noi, că lumea merge înainte orice ai face tu. Și când nu se întâmplă așa rămâi, la fel ca și Kim, un refugiat în afara societății, client de manual al azilurilor.

Romanul rămâne o mărturie a emancipării (politică, socială, culturală) începută în anii 60, a deschiderilor postbelice (uneori șocante) întrezărind primele trăsături ale culturii pop.

Vă recomand să citiți cartea: vă turnați un pahar de vin, vă așezați confortabil, deschideți cartea și așteptați să cânte. După aia vă uitați la meci!


Sa citim si sa perpetuam specia

by Gonga

Top carti. Azi, o carte pentru toti: Richard Dawkins “Un riu care curge din Eden” (Editura Humanitas, 1995).  Autorul, evolutionist convins, profesor de zoologie la Oxford, crede ca evolutia este “riul pornit din Eden” (“Si din Eden pornea un riu care uda Raiul”, Facerea 2, 10) despre care vorbeste Biblia, un riu al informatiei purtate de ADN, in curgerea caruia genele se unesc, concureaza si uneori se separa, formind specii noi. Dawkins crede ca intre codul genetic si computer exista o “stranie asemanare”, asa ca fiinta umana functioneaza ca o masina de supravietuire, astfel programata de “inginerul divin” incit sa isi transmita propria baza de date.

De ce o recomand? E pentru toata lumea:

– pentru crestini, pentru ca e scrisa de un evolutionist: “In Eva mitocondriala exista mai multa poezie decit in tiza ei mitologica”.

– pentru atei, pentru ca le confirma optiunea si pot merge apoi linistiti la o bere, sa se intrebe cine o fi “inginerul divin”.

– pentru betivi: Citat:” Celulele hepatice se comporta ca si cum ar sti ca sint celule hepatice si mai stiu daca apartin lobului de la margine sau din mijloc”. Bazati-va pe asta si hai, noroc!

– pentru femei: pina la urma, tot ne “iubeste” cineva (trebe perpetuata specia)

– pentru barbati: pina la urma, om face si noi sex (trebe perpetuata specia)

-pentru intelectuali: “O carte interesanta, care da de gindit. Ne spune ca orice am face, Dumnezeu se joaca cu noi, un Doamne-Doamne ciudat, evident; ca mergem, scuze, evoluam spre ceva ce nu pricepem nici macar noi. O fi adevarat ce zice Nice (se citeste Nietzsche) , cum ca Dumnezeu e mort?” (Citat din mine, ce, io nu-s telectual?)

– pentru ingineri: ca si in cazul ateilor, le confirma optiunea. Sau ii complexeaza si mai tare “inginerul divin”. Acelasi lucru.

– pentru copii: nu precep nimic, dar acumularile cantitative aduc acumulari calitative (loc comun in psihologie)

– pentru proletari: dupa o jumatate de pagina citita, le vine a…OK, tot perpetuarea speciei, dar fara pretentii.

– pentru profesori: o vor citi pina la capat, numa ca sa ii puna o nota.

–  pentru politicieni: inteleg prefata, in special citatul “organe complicate de o extrema perfectiune” (citat din Darwin. Charles Darwin) care indeplinesc un scop vadit =Asta-i partidu meu, ma! Cartea e pentru fraierii care are timpi sa citeste mincatias.

– pentru infractori, deoarece au circumstante atenuante de invocat: “Onorata instanta, genele sint de vina, eu nu m-am putut impotrivi!”

– pentru Dorele: are si poze.

Va doresc lectura placuta si sa perpetuati specia cu succes! Scuze, sa va transmiteti baza de date cu succes. Exercitiul indelungat, si daca cititi, si daca vreti sa transmiteti, ajuta.

P.S. Francis Crick, laureat de Nobel, cel care a descoperit structura AND-ului, spunea despre o alta carte a lui Dawkins, tot despre evolutie etc: “Va indemn, pentru a va salva sufletul, sa cititi cartea lui Dawkins”.


Hollywood Holden

by Anku

Cred că ați aflat că a murit Salinger. De prin anii ’80 se retrăsese departe de lume să-și savureze liniștit mizantropia.  Auzisem de el cam anul trecut când îl hărțuiau cei de la Hollywood (deși ajunsese la un asemenea grad de izolare că și salutul vecinilor i se părea hărțuire) să le vândă drepturile de ecranizare a celebrului  „De veghe în lanul de secară”. Binențeles ca Salinger refuzase, ba îl mai și dăduse  în judecată pe nu știu ce scriitor care scrisese o continuare a romanului.  Acum au rămas de veghe moștenitorii. Și parcă văd că la anu’ pe vremea asta o să avem și filmul. Cu Leonardo DiCaprio în rolul lui Holden (asta în cazul în care nu îl reeșapează cinematografia americană pe Macauley Caulkin). Și eroul va fi doar puțin tulburat, dar îi va trece repede când va face vreo faptă glorioasă care îi va schimba radical existența. Și va rămâne veci pururi cu frumoasa, deșteapta și ceamaipopulara școlii din care NU va fi dat afară. Și va trece peste moartea fratelui și va fi cel mai adaptat dintre adaptații societății. Aaaaaaa… și nu va mai bea. Așa poate o bere când ajunge acasă de la serviciul perfect și numa’ dacă bugetul filmului va avea nevoie de vreo sponsorizare. Și  în nici un caz nu va mai fuma. No way! Ați observat că în filmele americane nu prea au voie eroii să fumeze? Să se drogheze, da! Dar fumatul,….fumatul e mai rău ca plăgile Egiptului și Apocalipsa la un loc. Și va fi un film de succes. Poate va lua și Oscarul pentru coloana sonoră. Și-l vom vedea și noi peste câțiva ani într-o duminică seara pe acasă tv.

„De veghe în lanul de secară” a fost printre cărțile de suflet ale adolescenței mele. Cred ca am fost norocoasă că am citit-o la momentul potrivit. Pentru că după aceea la fiecare recitire nu am mai găsit ce mă bulversase la 15 ani. Dar l-am iubit pe Holden așa cum am iubit în lecturile mele viitoare fiecare personaj rebel și neadaptat, fiecare căutare de sine și fiecare cădere în eșec. Și l-am aflat din nou pe Holden acum vreo 2 ani pe scenă jucat de câțiva adolescenți. Și am înțeles ca el va rămâne mereu în lumea adolescenței, că poate Salinger a murit, dar Holden nu va îmbătrâni niciodată.

Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.”

Dar eu v-am spus pentru că îi datoram asta lui Holden. Și acum mi s-a făcut dor de el…


%d blogeri au apreciat asta: