Părerea mea!

Văd o ştire (TV, 16/10/2012, post naţional) despre cîte 2 milioane jumate de euro a făcut Biserica în urma prăznuirii moaştelor Sfintei Parascheva. Din icoane, acatistiere, alea, alea. Îmi amintesc cum m-am simţit azi, cînd în biroul nostru a intrat un copil, să fi avut vreo 13 ani, un copil cu ochelari şi îmbrăcat ca orice copil, cu o folie cu foi albe şi roz în mîna stîngă, dar ţinută lîngă corp, nu întinsă – să ceară bani. Şi nu i-am dat. Citesc un articol de Cătălin Ştefănescu în Dilema Veche, plus comentariile, şi le dau dreptate – şi lui, dar şi comentariilor. Mă gîndesc doar că aşa e societatea de azi, toţi au dreptate, aşa sînt trataţi bătrînii, dar aşa sînt trataţi şi copii şi mamele cu sugari, în corporaţii e naşpa şi te pierzi pe tine pentru bani, şi în IMM la fel, dar fără bani, la stat eşti batjocorit, pe cont propriu îţi bagă statul pumnul pe gîtlej. Vreau şi înţelegerea asta, a mamei, dar vreau şi să mă feresc de ea. Vreau şi să fiu isterică, cînd simt, dar mă mulţumesc cu a şterge petele de fund de pahar de pe bibliotecă. Citesc mult. Despre asta şi despre altele. Vreau să citesc şi alte articole online pe Dilema, dar trebuie să îmi fac cont. Şi nu mai vreau să îmi fac alte conturi. Ca să am acces la informaţii multe faţă de care, pînă la urmă, trebuie să am o părere. Ca să ies în evidenţă (online? Vreau asta? am nevoie de asta? probabil, dar nici la asta nu mai vreau să mă gîndesc prea mult), ca să fac dovada implicării (în ce? În problemele neamului? Într-o comunitate virtuală unde oricum apare cineva care îţi scuipă că eşti prost şi n-ai chef să-ţi pierzi vremea în controverse derizorii, deşi oricum nu e ok nici dacă nu te bagi în controversele alea?), ca să fiu mai activă decît cei care se pierd tăcînd deşi au opinii care merită ascultate (că aşa am învăţat din cele un hectolitru de citate motivaţionale din reţelele sociale, că trebuie să fiu eu însămi şi să spun, chiar dacă e o banalitate, ce şi cum simt, căci cine spune este mai prezent decît cine tace- aici vin implicaţii ramificate, ţin de găsirea unui job, de cercul de prieteni, de imaginea suficientă pe care o capeţi despre tine etc. Şi apoi citesc un articol pe Think Outside the Box şi sînt foarte de acord şi cu ăla)?  Mă uit şi la blogul nostru şi-mi dau seama că nu e traficat că nu e onest, nu înjură, nu tratează subiecte de interes general, e prea cult, e haotic, n-are suculenţa deconspirării personale, n-are răceala unei teme unice, nu pune poze şi linkuri şi în principal habar nu am de ce intră lumea aici. Ce găsiţi voi aici?

Cînd oare am ajuns să mă plîng atîta? Cînd am ajuns obsedată că trebuie mereu să am o părere, despre orice, la orice oră, cu oricare dintre oamenii cu care vorbesc/ scriu? Cînd am ajuns să am cutii mentale şi liste scrise puse cu obstinaţie pe frigider fiindcă altfel simt că nu mă voi putea ocupa – nu de toate, ci măcar de cele necesare din primele două baze ale piramidei lui Maslow aspecte? Cînd am decis că trebuie să fac mereu ceva lucrativ, chiar dacă cu bătaie lungă, doar să nu îmi permit să Pierd Timpul şi să mă mai şi (ptiu!) bucur că îl pierd? Cînd am început să mă joc programat şi cu un scop? Cînd am trecut de la viitorul ca opera aperta la un prezent inexistent sub forma lui ou sont les neiges? Cînd mama dracului am învăţat atîtea şi am pierdut atîtea?

Nu mai am chef să am opinii. Şi desigur că o să pun link cu articolul pe Facebook şi mîine o să mi se pară lacrimogen. Ca şi cînd bei prea mult în timpul săptămînii şi a doua zi te simţi vinovat că ai făcut un nou exces, complet neproductiv.