(PA) Everesturile alea mici

De prin clasa I, în urma unei rețete greșite cumulate cu oareșce ereditar, m-am pricopsit cu ei. Au urmat, normal de altfel, etichetele: ești așa, ești pe dincolo, niiii la aia, he he, ha ha. Mbine. Las că v-arăt eu cînd mă fac mare.

Nu le-am mai arătat, sau cel puțin nu programat, m-am obișnuit cu situația cum te obișnuiești cu orice ș-am și uitat, făceau parte din mine și asta era și gata. Cu privațiunile de rigoare, pe care pînă la urmă le privești ca pe-o normalitate, cu avantaje către zero, în afară de cel medical. Au trecut vreo 23 de ani.

Pornită, din cauza unei eșuări (amoroase, dar vă prindeați oricum în următoarele secunde) pe fapte mari și schimbări radicale și culmi noi, intru în instituția acreditată și-ntreb: „Sărna. Am această chestiune pe care aș încerca s-o rezolv. Mă puteți ajuta?”. ”Ah, nu, pentru ce aveți dumneavoastră nu se poate”. Bine, măcar am încercat. Ies din instituție și trec drumul, la concurență. Aceeași întrebare. „Da, sigur că se poate, trebuie doar să faceți un control specializat și apoi rețeta și se rezolvă”. Uuuha! Gata, dați-i drumul. Se face consultul, se comandă, se achită avansul, vine produsul, se achită restul, țuști acasă cu produsul îndesat în geantă și inima-n vîrf de băț.

Pregătiri: țigările de-a dreapta, berula de-a stînga, oglinda-n față. La desfacerea ambalajului mîinile tremură. Să nu stric, să nu scap. Oare cum arată? Arată ca din altă lume. Mbun. Se citesc de vreo 5 ori instrucțiunile pînă gată mîinile de tremurat. Tentativa 1. Nu iese. Polii se resping reciproc. Tentativa 2. Idem. Bă, nu se poate! Trebuie să-mi iasă! Da ce-s io, proastă? Nu-s, deci va ieși. Nu iese. Trecem la al doilea ambalaj. Poate poziția, poate lumina… Al doilea iese, cam pe la tentativa 9. Victorie! Revenim la produsul din primul ambalaj, care acum, inevitabil, al doilea fiind instalat, cam are obligația de a se supune și de a intra (dreaq!) unde trebuie. Pare că are o voință proprie. Nu și nu. Încep să apară lacrimi de nervi și din ele o și mai mare îndîrjire. Da ce-s io, bleagă? Nu, nu-s. Tentativa 27. E acolo! A intrat!

Care e sentimentul de a te privi în oglindă fără intermediere și de a te vedea așa cum arăți realmente, FĂRĂ OCHELARI, cu lentilele de contact inserate în niște ochi apoși și roșii? E ăla că ai dormit o sută de ani și acum te-ai trezit. Că dacă ai făcut asta singură, nu-ți mai poate sta nimic în cale. Că ești atît de liberă încît de acum încolo te vei căca pe dispensa de părerea celorlalți. Că e un Everest pe care l-ai cucerit. Revelația că ”pfai să-mi bag, de fapt nu doar ochiul respingea invazia! Nici degetul nu avea deloc chef să se bage acolo, nu știa, nu era obișnuit, deci respingea!”.

Nu toate călătoriile de inițiere implică deplasarea fizică stil Eat, Pray, Love. Nu toate Everesturile au 8848 m. Nu toate eșecurile îți spun că nu poți și nu toate refuzurile sunt de acceptat.

(PA) ăla din titlu e acolo fiindcă înseamnă Personal Advertising, adică mă promovez eu pe mine însămi în direcția Blogal Initiative pentru campania legată de călători social-mediatici alimentați de hameiuri literate. Dacă sună ezoteric, intrați pre dînsele linkurile și sigur înțelegeți. Inclusiv ce fac eu acum aici și pentru ce o fac e o călătorie – inițiatică, ăvcors. Așa că dați și voi bice, zic.

Anunțuri

One response to “(PA) Everesturile alea mici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: