Monthly Archives: August 2017

Numărul 1. Mondial!

by Anku

În fiecare an la începutul verii FB-ul se umple de poze încântate de diplome și premii. Copii care zâmbesc la comandă abia cuprinzând în brațe diplome, premii, trofee, insigne, medalii și alte cele care ne demonstrează tuturor că ce bine e să fii cel mai bun.  Iubim locul 1 și doar locul 1, iubim premianții, iubim clasamentele și din ele doar pe cei mai buni dintre cei buni. Restul, mii de copii și oameni merituoși, nu contează pentru că, nu-i așa, nimic fără locul 1 nu răzbate în vitrina Facebook-ului. Pfaaaai ești al 2-lea din clasă?? Inadmisibil, sigur ești cel mai mare loser care a existat pe fața pământului. Ai media generală 8? Sorry, dar nu putem să ne lăudăm cu tine! N-ai 10, nu exiști. Nu ești primul, degeaba mai ești.

Ce ai muncit cu adevărat, ce faci tu zi de zi, ce lupte duci, pe noi nu ne interesează pentru că noi avem cultură. Cultura premiantului pentru că noi suntem oameni de valoare maximă și apreciem doar valoarea maximă. Asta ne valorizează, înțelegi tu?  Suntem cei mai cei când dăm like-uri cu nemiluita olimpicilor internaționali („nu distribuiți că nimănui nu-i pasă” – ah, sfântă psihologie inversă cum devii tu vedetă pe Facebook!). Ba ne pasă, ne simțim mândri că suntem români, inutil de menționat că totodată deștepți, frumoși și cei mai cei dintre traci. De fapt, pun pariu că eram locul 1 printre traci.

Vezi, de aia nu putem să o înțelegem pe amărâta aia de Simona Halep. Cum să nu-ți dorești să fii tu locul 1? Cum, fată? Cum adică să te bucuri de tenis? Cum adică să conteze drumul pe care-l faci? Cum adică să te menții printre primele de ani de zile? Dacă nu ești „prima mondială”, dacă nu te cocoți în vârf în timp ce-i împingi cu putere pe ceilalți în jos, apăi, dragă Simonucă, nu ești tu româncă și, prin analogie, nici bună. Că, vezi tu, dragă, noi suntem cei mai perfecți. Mondial!

Reclame

Cum vreau eu să fiu cînd oi fi mare

by Eclectical Storm

În Malta, în piscina hotelului. Subsemnata conversează cu englezul Alan. Subsemnata, cum o știți (dacă nu o știți, încercați să, rezultate garantate), englezul în vîrstă. Multă vîrstă. Am renunțat să mai încerc să identific anii persoanelor de cînd tot universul e cu minimum 10 ani mai tînăr decît mine. Sau cu 20 mai în etate. Not an issue, age is just a number, you are as old as you feel, (Insert here ~more motivational crap~) etc. Discutăm despre vreme și despre mări. Cu un braț atîrnînd de salteaua gonflabilă îmi explică ș-anume că azi nu merge la mare că e vînt de răsărit și nah, el doar cu salteaua înoată și să nu-l poarte cine ști pe unde – deși, preventiv, învață araba, în cazul în care, să se descurce cît de cît. Apoi îmi povestește cum făcea el sumedenie de scufundări și snorkeling (ăla de ai numa niște ochelari subacvatici mari și un tub de respirat), dar l-au pus doctorii să „give it up, Alan, it’s high time you should, with your sinuses, the pressure and all. Of course, I was 75 at that time”.

Eu cînd o să cresc mare vreau să fiu ca Alan.

Și da, relansăm blogul.

 

 

 


%d blogeri au apreciat asta: