Monthly Archives: Februarie 2012

Evil Plan

 

Cu mintea creață după cum le deja știți, cele 3fmi se aventurează și pe alte  tărâmuri (evident, ca parte din planul malefic de a cuceri lumea), ș-anume aici.

Anunțuri

De ce nu prea are rost sã fii nefericit

by scriptic eu & ideatic Echipa

(Exact. Efectiv n-are rost)

Se spune (Anku însãşi spune, dar are un pic de lipsã de timp în a o scrie, drept pentru care mã fac eu hronicar) cã Anku merge relativ mult cu mijloace de transport în comun clujene. Şi mergînd ea aşa relativ mult, în momentele alea suspendate în care nu “trebuie” decît sã ajungã dintr-un loc în altul – dacã are noroc stînd pe scaun – se întimplã lucruri. Cãci Anku aude şi vede multe (pentru care îi mulţumesc) şi, mai important, le filtreazã şi le internalizeazã şi le înţelege într-un fel anume (pentru care îi mulţumesc şi mai mult). Şi într-una dintre cãlãtoriile astea mã sunã şi-mi povesteşte cum, într-o altã asemenea cãlãtorie, cabina şoferului fiind de-aia de „troleu nou”, cu deschidere spre publicul cãlãtor, din cabinã de la staţia de emisie-recepţie se aude o voce oficialã, care comunicã sec ordinea de ieşire pe traseu, conform numerelor de troleu: “şapte… nouã… douãzecişitrei… patru… treizecişitrei… opt…” – oameni cu treburi, opaci, lipsiţi de reacţii, litania continuã –  “… şase… treizeci…” – şi Anku aude pe cineva, unul dintre co-troleişti, emiţînd un “Bingo!” atît de neaşteptat şi proaspãt încît a rîs. Aia am fãcut şi eu cînd mi-a povestit, aia a fãcut şi Luţu cînd i-am povestit. Mult, cu poftã, şi repetitiv! (şi acum cînd scriu mã hlizesc).

Luţu mi-a arãtat un alt fel de muzicã. Nici nu mã puteam detaşa de ce ştiam eu, cînd i-am vãzut pe ei:

Revenind: de ce nu are rost sã fii nefericit? Fiindcã sînt aşa de multe feluri de a privi ceva sau de a aborda ceva, încît nefericirea devine… hm… superfluã?!  Vorba lu’ Moniku: It is all about the persective!


Eu sunt cel ce sunt

by Moniku

Paradoxal, nu e o revelatie pe care am avut-o in urma unei profunde introspectii, nu e nici un dicton religios (asa cum am vazut pe google cautand dupa titlu)…e o piesa de teatru reusita pe care o recomand cu mana pe inima celor care iubesc teatrul si care uneori vor sa uite de sine pentru a trai experientele altora, cu scopul final si evident de a reveni la sine pentru a se redescoperi din alte perspective.
Spectacolul este o adaptare dupa piesa „Kaspar” a dramaturgului austriac – Peter Handke. Genul de spectacol numit generic „one man show”, mult mai expresiv decat spectacolele cu distributie complexa, il are ca protagonist pe actorul Bogdan Saratean.
Piesa s-a jucat intr-o sala mica, numita Sala Studio, o sala aproape improvizata, cu bancute de lemn, care nu iti dadea in niciun fel senzatia unei sali de teatru forfotind de lume gatita special pentru evenimentul cultural cu pricina, uitandu-sa imprejur sa vada cine mai observa ca au o viata culturala activa. Si totusi, prin simplitatea si originalitatea sa, aceasta sala contribuia cumva la atmosfera piesei.
Ceea ce m-a surprins in primul rand a fost tema piesei, la inceput dificil de intuit – tema limbajului ca element definitoriu al naturii umane. Personajul principal apare la inceput ca un om complet neajutorat, incapabil sa vorbeasca, sa rationeze, lipsit de mobilitate si de posibilitatea de a relationa cu lumea exterioara. Apoi acesta rosteste greoi si obsesiv aceeasi fraza, pe care o citez din memorie, „vreau sa fiu unul cum a fost odata un altul”. Repetata la nesfarsit, in timp ce personajul face eforturi sustinute de a se ridica de jos si de a se sprijini pe propriile picioare, fraza capata intelesuri diverse. De la cautarea sinelui in altul si pana la, dimpotriva, lepadarea de sine pentru a deveni altcineva, piesa lasa loc de interpretare.
In timp ce personajul se zbate pentru a-si dobandi mobilitatea fizica si verbala, o voce ii vorbeste in paralel, definind metaforic cuvantul, propozitia si mai apoi fraza si demonstrand logic si in acelasi timp figurativ legatura profunda intre limbaj si eul uman. Treptat, pe masura ce personajul rosteste, mai intai cu greu, apoi cu o tot mai mare usurinta, cuvinte uzuale, „vocea” argumenteaza faptul ca omul se exprima cu ajutorul cuvintelor, exprimandu-se el isi manifesta personalitatea si din aceste manifestari el ajunge sa se autocunoasca, sa capete incredere in sine si are apoi curajul de a se manifesta plenar, raportandu-se nu doar la propriul eu ci si la lumea si realitatea exterioara.
Am acum senzatia ca n-am spus destul, ca as vrea sa citesc scenariul si sa mai vad o data piesa ca mai sunt intelesuri pe care nu le-am patruns,
Aceasta este de fapt esenta piesei, exprimata in doar 50 de minute de spectacol. Omul neajutorat care, prin limbaj se cunoaste pe sine, cunoaste lumea exterioara si devine un om complet, cu bune si cu rele. In final, personajul e un om perfect „normal” (in sensul restrictiv pe care il folosim cu totii pentru a desemna obisnuitul). Are acum incredere in sine, se simte puternic si aceasta putere ii da curajul de a merge mai departe fara a se teme de nimic. Mai mult, el devine chiar violent, caci manat de aceata incredere in sine distruge in final intregul decor de pe scena.
Va veti intreba probabil unde poate fi vazuta piesa. A fost in programul de spectacole al lunii ianuarie la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Din pacate nu l-am vazut programat pe luna februarie dar cu siguranta el va fi reluat in lunile urmatoare. Biletul a costat 10 lei, adica aproximativ pretul unui beri la un bar din centru.

Eu_sunt_cel_ce_sunt


Con te

Fiindcă e o zi limpede cu dor de ducă!


%d blogeri au apreciat asta: