Hollywood Holden

by Anku

Cred că ați aflat că a murit Salinger. De prin anii ’80 se retrăsese departe de lume să-și savureze liniștit mizantropia.  Auzisem de el cam anul trecut când îl hărțuiau cei de la Hollywood (deși ajunsese la un asemenea grad de izolare că și salutul vecinilor i se părea hărțuire) să le vândă drepturile de ecranizare a celebrului  „De veghe în lanul de secară”. Binențeles ca Salinger refuzase, ba îl mai și dăduse  în judecată pe nu știu ce scriitor care scrisese o continuare a romanului.  Acum au rămas de veghe moștenitorii. Și parcă văd că la anu’ pe vremea asta o să avem și filmul. Cu Leonardo DiCaprio în rolul lui Holden (asta în cazul în care nu îl reeșapează cinematografia americană pe Macauley Caulkin). Și eroul va fi doar puțin tulburat, dar îi va trece repede când va face vreo faptă glorioasă care îi va schimba radical existența. Și va rămâne veci pururi cu frumoasa, deșteapta și ceamaipopulara școlii din care NU va fi dat afară. Și va trece peste moartea fratelui și va fi cel mai adaptat dintre adaptații societății. Aaaaaaa… și nu va mai bea. Așa poate o bere când ajunge acasă de la serviciul perfect și numa’ dacă bugetul filmului va avea nevoie de vreo sponsorizare. Și  în nici un caz nu va mai fuma. No way! Ați observat că în filmele americane nu prea au voie eroii să fumeze? Să se drogheze, da! Dar fumatul,….fumatul e mai rău ca plăgile Egiptului și Apocalipsa la un loc. Și va fi un film de succes. Poate va lua și Oscarul pentru coloana sonoră. Și-l vom vedea și noi peste câțiva ani într-o duminică seara pe acasă tv.

„De veghe în lanul de secară” a fost printre cărțile de suflet ale adolescenței mele. Cred ca am fost norocoasă că am citit-o la momentul potrivit. Pentru că după aceea la fiecare recitire nu am mai găsit ce mă bulversase la 15 ani. Dar l-am iubit pe Holden așa cum am iubit în lecturile mele viitoare fiecare personaj rebel și neadaptat, fiecare căutare de sine și fiecare cădere în eșec. Și l-am aflat din nou pe Holden acum vreo 2 ani pe scenă jucat de câțiva adolescenți. Și am înțeles ca el va rămâne mereu în lumea adolescenței, că poate Salinger a murit, dar Holden nu va îmbătrâni niciodată.

„Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.”

Dar eu v-am spus pentru că îi datoram asta lui Holden. Și acum mi s-a făcut dor de el…

Adevărul-adevărat

by Anku

Nu mă apuc să fac revista presei că m-aș tâmpi de cap. Unora li s-a întâmplat deja. Da’ așa scurt m-am uitat și io peste niște ziare și a început să mă doară capul. În nici un caz nu mă apuc să semnalez greșeli gramaticale că stăm aci până mâine citind Prosport. Pe principiul (parafrazându-i pe cațavenci) „cititorii mei sunt mai deștepti decât mine”, aș dori sa-mi explicați și mie ceva. Nu, nu teoria relativității. Pe asta au încercat mulți să mi-o explice și nu au reușit. Nu din vina lor.

Trebuie să vă fac o mărturisire: îmi place teatrul. Așa că deschid suplimentul literar și artistic al Adevărului de miercuri, 27 ianuarie 2010, să văd ce se mai întâmplă pe scenă. Paranteză. Toată stima pentru echipa de marketing sau care departament o fi ăla a ziarului Adevărul. Într-o perioadă în care ziarele tipărite se pregătesc să aibă soarta dinozaurilor, Adevărul vinde in draci. Mai o insulă misterioasă, mai un Cehov, mai un sudoku și o enciclopedie și…tiraju creeeeșteeee… Și cum printre fraierii care cumpără Adevărul mă aflu și eu, îl mai și citesc din când în când. Închid paranteza. Buuuuuuuuuuun. Cum vă ziceam citesc „suplementu”. Ajung la pagina 4 și sunt deja captiva frazelor întortocheate, bogat neologistice care neapărat sunt dovada unui grad de cultură care pe mine mă complexează. În articolul „Terapie prin prietenie”, autorul Dan Boicea îi dă un sfat micuț,  fără tăgadă, bine intenționat actorului Marius Florea Vizante. Numa’ că eu nu-l prea înteleg. Ca fan al lui, îl rog, totuși, să iasă din zona rolurilor care îi multiplică tot ce îi este la îndemâna ca actor.… Vă spun, chiar și acum, după 4 zile, fraza asta mă urmărește…. N-am înțeles unde bate. Multiplicarea e bună sau rea? Rolurile sunt vinovate? Meseria nu e bună? Ce greșește săracu’ om??? Aaaaaa… să nu-i mai fie la îndemână mijloacele de exprimare ale actorului? Da ale cui, frate, ale cui? Să se comporte ca un ascuțitor laminate la cald sau ca un ascuțitor laminate la rece? Să-și multiplice tot ce îi este la îndemână unui rectificator dantură caneluri? Atunci aduceți-i și un aparat de sudură să fie la îndemână alte ustensile! Să nu mai fie actor? Da are voie să joace dacă nu mai e actor?….. N-am înțeles…

Și dacă tot eram cu ziaru’ sub nas mă uit și la rubrica de filme. Unde  Anca Gradinariu vorbește despre filmul „It’s complicated” și ne anunță că perechea Alec Baldwin și Meryl Streep este formată din doi dintre actorii cei mai lejer șarmanți din istoria recentă. Lejer șarmant?? Există și greu șarmant? Ceva de genu’ „sunt șarmant, da’ cu greeeeeeu…”? O fi….Știu că astea ni se trag din limba engleză în care urgent poți să faci dintr-un cuvânt și verb și substantiv și adjectiv, să-l faci adverb și, dacă te enervezi, să-i bagi și-un apostrof. Să faci niște combinații între cuvinte de să te doară mintea și sufletu’ de atâta frumusețe. Asta-i în limba engleză, dar în română parcă sună scrâșnit. Câteodata ca un picamer într-o stațiune balneo-climaterică. Poate mi se pare mie, poate că nu sunt lejer deschisă la minte să accept genul acesta de înnoiri. Poate…..

Așa că am închis ziarul și m-am dus să citesc „Insula misterioasă”. Primul volum. Că ăla era gratis.

Cum m-am prins că am indubitabil o latură. Feminină

by Laura

De-aia, cînd am observat că picură furtunos cotul de la chiuveta din baie m-am simţit precum Atlas cu Pămîntul în cîrcă… mi s-au îndesat în gînd toate activităţile casnico-utilitare care trebuie să se întîmple anul ăsta în cuibuşorul meu de nebunii, şi săracii haitieni, şi nişte oameni pe care îi cunosc eu şi care m-au înfuriat, da’ de ce stau eu să… tre ‘să merg musai şi la dentist să îmi fac lucrarea aia, să mai citesc vreo enşpe sute de cărţi, să mă apuc de scris ca lumea, încălzirea globală şi urşii polari care nu mai au papa, aaaaahh şi mă ia şi durerea de cap, cît de tîmpit poate fi şi Mutu să îl găsească iar dopat???!!!!

De-aia nu am avut nici cea mai mică poftă de berea pe care mi-am turnat-o cu mare dichis în cana cu Vărsător, pregătindu-mă de vizionat filmul pe care am aşteptat să-l văd de luni încoace şi de care film după 15 minute nu am mai avut răbdare.

De-aia n-am putut dormi marţi noaptea, deşi eram pe fotoliul meu pat din studenţie, la prietenii mei Lupii (Onor că mai ţineţi relicva! Promit că o iau de-acolo. Cîndva.), lîngă sobă cu lemne în lumina aia de foc pîlpîind şi pocnetele ca un cîntec de sirenă şi eu mă foiesc de pe o parte pe alta ca Ahile în cămaşa lui Nessus, ce bine că s-o trezit micuţenia de finuţă-mea că am motiv să mă scol şi să fac CEVA. La două noaptea.

De-aia săptămîna asta am prefirat în gînd tot calendarul ortodox şi am scormonit de prin vocabularul meu nişte expresii finuţe care conţin locuţiuni adverbiale şi adjectivale intraductibile şi multe multe cratime şi inversiuni şi verbe la imperativ cu care mi-am blagoslovit în ordine aleatorie colaboratorii, furnizorii externi, furnizorii interni, vecinii de bloc, vatmanii şi controlorii RATUC, instructoarea de sport, bătrînii din parc, barmanii, politicienii, cîinii din curţi, foştii prieteni şi gîndacii de bucătărie.

De-aia m-au trecut nişte lacrimi călduţe şi mi s-a pus nod în gît cînd am văzut un cititor nou-nouţ care a şi postat un comentariu pe blogul nostru, şi care nu e rudă/prieten /vecin /coleg cu niciuna dintre noi…

De-aia întorc graţios pe trecerea de pietoni frumosu-mi căpşor după tinerelu ăla, că ce fain îi şed blugii pe cur mmm, de-aia rad o tabletă întreagă de ciocolată după care o pungă completă de alune şi bonus mă tratez apoi cu castravete murat şi cîteva măsline, de-aia şterg de tot playlistul cu Emiliana Torrini, Dido, chillout-uri, Astrud Gilberto, Emilie Simone şi blues-uri şi jazz-uri şi fado şi stau o oră să mînăresc altul cu Rage Against the Machine, Maiden, Smashing Pumpkins, Lake of Tears, Gorillaz, Cypress Hill, Manson şi Queen.

Am început să sufăr de PMS. De-aia.

Vizionară fiind, chefuri făceam

by Anku

Pentru cine nu-și aduce aminte anii de „glorie” ai României postbelice (anii ăia comuniști) sau pentru cei care nu au fost foarte atenți în perioada aceea, ocupați fiind cu papa și joaca vreau să vă spun că duminica liberă se desfășura după cum urmează:
Primăvara târzie/vara:
Primul pas: Verifici dacă se circulă cu numere cu soț sau fără.
Pasul doi: Faci rost de niște benzină de la vecinu de la 4 care, deși e activist, te mai împrumută cu una-alta
Pasul trei: Împrumuți mașina de la aia mică a vecinului de la 2 care a câștigat-o pe carnetu’ de cec. Îi promiți niște eugenii.
Pasul patru: Te iei și te duci încotro vezi cu ochii așteptând vremurile în care se va inventa oteveu ca să ai la ce te uita la televizor.
Toamna târzie/iarna-iarnă! :
Singurul pas pe care îl faci e să te duci afară la curățat zăpada/plimbare/tras cu sania ăla micu’/povești în fața blocului că oricum în casă e mai frig și nici curent nu e.
Ce vreau eu să subliniez și n-ați fi ghicit în vecii-vecilor (da’ numa’ pentru că-s subtilă de felu’ meu) e că nu aveam duminici electorale. Adică aveam, da pe noi nu ne întreba nimeni. Bine, bine ne întrebau, da’ ne și dădeau răspunsurile. Și Doamne ferește să le încurci!! Așa că la nuș’ ce congres al partidului (cred că ultimul, da’ chiar nu vreau să-mi amintesc!) urmau duminică alegerile. Cu o săptămână înainte în programul radio-tv (din nou pentru cei care la ora aia nu citeau cu voce tare pentru simplul fapt că încă nu învățaseră să vorbească, fițuica respectivă era o hârtie mizerabilă cu accente albastre pe fond gri, mai mult radio decât tv din motive de 2 ore/zi la televiziunea unică) apărea emisiunea de DUPĂ hai-să-le-mai-zicem-o-dată-alegeri. Emisiune în care se preaslăvea (deși nu știu dacă astfel de cuvinte religios conotative erau acceptate) realegerea tovarășului unic în funcția de bla, bla, bla.

Acu’ de-ți ghici ce mi-o dezlănțuit asemenea amintiri? Primul răspuns corect primește (răspunsul se-nțelege!) o bere “să bea la meci”.
Da, da aţi ghicit! Nu că m-ar fi mirat realegerea lu Mircea Sandu ca șef irefutabil al ferefeului. Pesemne că nici pe el nu l-a mirat de vreme ce a făcut chefu’ de realegere ÎNAINTE. Asta cu chefu’ mi-a plăcut! Și mă gândesc eu cu inocență cum nu ne crede el proști pe noi și știe că noi știm că el știa în 90 toamna că peste 20 de ani tot el va conduce (îmi place cum se exprimă unii prin ziare) „frâiele federației”. Normal că m-am găsit să comentez! Chiar dacă sunt femeie mă uit la fotbal. Și uneori chiar îmi place. Și o să înteleg cândva cum e cu offside-ul. Da’ comentez mai ales pentru că îmi plac chestiile astea specialitatea lui Nostradamus. Și vreau să fiu și eu vizionară că văd că ăștia au succes. Așa că peste 11 ani facem chef. Pentru că peste 11 ani și 2 luni fix vom hotărî oficial, dacă pe acest blog, scriem cu diacritice au ba. Dacă nici ăsta nu e motiv de cheeeef…. VĂ AȘTEPTĂM CU DRAG!

Ofensiva norvegiană (I)

by Anku

Întrerupem puţin programul obişnuit deoarece blogul acesta a început să ia o uşoară tentă psihedelică.

Când am hotărât noi să facem blog aveam cu totul şi cu totul altă viziune despre conţinutul lui. Mânate de puternice imbolduri intelectualiste ne gândeam noi cum o să scriem despre cărţi, filme, piese de teatru la care oricum nu mergem din lipsă de timp, spectacole de operă la care jur, noi am vrut să mergem, da’ s-au amânat (ori suspendat, nu mai stiu exact,…anyway, intenţia contează), despre chestii sociale de înalt angajament cetăţenesc, despre concerte precum ăsta la care încă nu ne-am luat bilete (şi dacă nu ajungem o să spunem şi noi ca vulpea vs strugurii „oricum Bon îi mort…”), cum o să postăm poze uluitoare, o să facem mâncăruri exotice şi o să dăm reţete la tot poporu’ , cum o să descriem locuri pitoreşti, mirifice şi mirobolante….

Între timp Laura a încercat ceva şi musafiri inenarabili au scris despre chestii absconse (aşa-i că ne avem şi noi cu neologismele?), dar într-un final ne-am deturnat total spre amintiri de tot felu’ şi comentarii aberante.

Aşa că, schimb temporar registrul şi încerc să vă povestesc despre o carte printr-un mic exerciţiu de imaginaţie:

…Cum ar fi să descoperiţi că tot ceea ce sunteţi nu s-a format în ani şi ani, ci ATUNCI în vara magică petrecută într-un loc în afara timpului şi învăluită de prezenţa tatălui?…

…Cum ar fi să construiţi fascinaţi de povestea distrugerii?…

…Cum ar fi să surprindeţi momentul acela aparent banal, dar despre care ştiţi ATUNCI şi ACOLO că vă va schimba definitiv inocenţa, dar să nu puteţi interveni?…

…Cum ar fi să ştiţi că aparţineţi iremediabil unui LOC pe care nici un timp, nici o persoană şi nici o întâmplare nu îl vor putea suplini?…

…Cum ar fi să ştiti că e ultima oară când îl vedeţi pe cel care e totul pentru voi şi să nu faceţi nimic?…Şi să ştiţi, ATUNCI, că toată viaţa voastră va sta sub semnul unei absenţe?…

…Cum e, ca jumătate de secol, să simţiţi că cineva v-a furat viaţa ATUNCI când eraţi la furat de cai?…

„…este posibil ca noi să nu fim personajele principale din vieţile noastre. Nu îmi puteam imagina cum s-ar putea întâmpla aşa ceva, ceva atât de îngrozitor: un fel de viaţă-fantomă în care eu nu sunt în stare să fac nimic altceva decât să privesc acea persoană care mi-a luat locul şi poate că o urăsc şi o invidiez teribil, dar nu pot să fac nimic, deoarece la un moment dat eu m-am prăbuşit afară din viaţa mea, ca dintr-un avion, aşa îmi imaginez, afară în spaţiul liber şi acolo sunt în derivă şi nu mă pot întoarce căci altcineva stă pe locul meu, deşi acel loc era al meu şi eu aveam biletul în mână.”

…Dar mai ales cum e ACUM, când prezentul nu-şi mai aşteaptă decât sfârşitul, să vă întâlniţi cu trecutul?…Să vă întâlniţi cu omul care v-a trăit viaţa, viaţa voastră de ATUNCI, de la 15 ani?…

…Cum e să ştiţi că, deşi nu a fost nici vina, nici alegerea lui, e vorba totuşi despre viaţa VOASTRĂ?…

…Cum e să-l priviţi în ochi ştiind că pierderile lui au fost întreite?…

…Cum e să înveţi să hotărăşti TU când să te doară?…

Aici trage linie Trond Sander, totuși erou principal în romanul norvegianului Per Petterson „La furat de cai” (Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, traducerea Raluca Iani) rememorând un trecut care e mai viu şi mai intens decât prezentul. Nu vă povestesc cartea pentru că orice aş scrie n-am cum să bat o expresie precum „m-am prăbuşit afară din viaţa mea” şi pentru că sincer vă sfătuiesc să o citiţi. Iar dacă aţi citit-o, aş vrea să aflu şi părerea voastră…

Dacă doriţi să aflaţi detalii şocante din viaţa autorului (în spatele surâsului sau chiar a zâmbetului senin pe care-l dăruieşte Petterson în fiecare poză nu se banuieşte tragedia)  şi dacă vreţi să citiţi o analiză a romanului muuuuuuult mai pertinentă decât a mea vă recomand acest articol.

Pentru ca am făcut o pasiune pentru literatura norvegiană (culmea, nu datorită acestei cărţi!) şi pentru că mi-s dragi multe cărţi din colecţia Cotidianul voi mai scrie despre „ofensiva” norvegiană.

Branding-ul ne fura cuvintele

by AM
Ieri pe la ora 22 aveam treaba cu crema mea „farmec”. Am realizat, cu greu ce-i drept, dar am realizat, ca nu constientizasem semnificatia cuvantului. Ca toate sinonimele gen „frumusete”, „vraja”, „incantare” paleau in fata imaginii unei creme.
Desigur, prietene de-ale mele si foste colege de facultate ar sti sa va povesteasca despre aceasta in termeni lingvistici mai adecvati.
Eu sunt aici numai ca sa va spun: Aveti grija, Branding-ul umbla sa ne fure cuvintele!!!

P.S. : Daca va mai vin in minte si alte cuvinte branduite care isi pierd astfel semnificatia sunteti bineveniti sa le postati in comentariile voastre.
Mie mi-a mai venit in cap pe loc „apple” care sigur nu ma face sa ma gandesc la nici un mar, ci la cat de scump poate fi un calculator.
So…. Miorita: balada sau coniac?
Poiana: loc de facut gratare si distrus mediul sau ciocolata?
Margaritar: zahar sau piatra pretioasa?
Mai am si alte idei…dar vreau sa va las si pe voi 😀

Coreeni sunt creativi

by Anku
Am aflat de aici ca guvernul sud-coreean isi scuteste angajatii de cateva ore de serviciu pentru a contribui care cum poate la cresterea natalitatii. Pe banii angajatilor, fireste. Si atunci sa nu ne dam cu capu’ de pereti ca noi avem guvernanti incapabili si fara pic de imaginatie? Pai, daca in noiembrie si decembrie erau trimisi bugetarii in concediu de … stiti voi (tot fara plata, se intelege ca doar nu ne prostituam, ce naiba!) mai comenta cineva ceva? Ba se mai organizau si excursii/tabere/chefuri si alte activitati de acest gen pentru propasirea nivelului demografic. Se mai elibera o endorfina, mai crestea consumul de alcool, tigari si contraceptive (ergo, noi locuri de munca, scade euro, creste nivelu’ de trai, etc, etc) si toata lumea era paroxistic de fericita. Dar pentru ca romanii nu sunt creativi de felul lor, au stat acasa, s-au uitat la tv si au baut bere ca porcii, intrebandu-se dupa aia de ce o dat gripa peste ei.

Administrative

by Sfîntu Gheorghe

Multstimat staff editorial şi administrativ, dragi şi respectabili cititori,

Anunţăm prin prezenta că:

1) Am dibuit cum îi cu blogrollu – deci îl avem, îi acolo, fain şi mîndru, şi mai ales să vede!

2) Neşte unii au intrat p-aci a citi zicerile noastre fiindcă aveau interes în a găsi pe Google următoarele:

2.1) „monolog ultimul clopotel cls 12”

2.2) „rigiiala”

Clar, da?

Scufiţa Roşie în jungla urbană

by Laura

Ieşim de la Stuf cu colegii. Noi fetele plus un băiat ţuşti în primul taxi disponibil, întîmplător parcat exact în faţa locaţiei. Pe drum, colegul discută cu şoferul despre utilitatea unui GPS într-un taximetru. O lăsăm pe colega noastră sus în Gheorgheni şi eu insist să îl lăsăm şi pe baiatul coleg că doar stă tot în zonă, nu are rost să se mai plimbe pînă în Mărăşti doar pentru a se asigura că ajung eu acasă cu bine. Cădem de acord. Pe artera principală a Gheorgheniului şoferul face ceva – nu eram atentă, dar am senzaţia că a pornit înainte să termine pietonii de traversat trecerea. Tot întîmplător, tot în zonă staţiona o maşină de Poliţie rutieră. Încep sirenele, şoferul nostru o jbangheşte pe ceva străduţe, îl lăsăm pe colegul la scara-i şi cînd ieşim deasupra Iulius Small-ului ne blochează botul cîte o maşină de Poliţie. Una de-a dreapta, una de-a stînga. Şoferul umflă rapid de pe bord aparatul de taxare şi îmi suflă „Nu sînteţi cu taxiul! Noi ne cunoaştem, bine? Vă rog!” Şi iese la agenţi. După datul din mîini, pare că se milogeşte. Stau cuminte în spate. Se deschide portiera şi un poliţist mă întreabă „Sînteţi clienta domnului, nu????? Sînteţi cu taxiul, nu???”. Mă uit la el, el se uită la break-ul pe care scrie TAXI, şi sus, şi pe stînga, şi pe dreapta, şi îi zic civilizat „Nu”. El continuă „Îl cunoaşteţi pe domnul? O să fiţi chemată în instanţă, ca martor”. Îi zic „Pe domnul l-am cunoscut în seara asta, ne-am împrietenit şi acum mă duce acasă cu maşina. Dar ce s-a întîmplat?”. „Cum îl cheamă pe domnul??”. Mda. „Mie mi s-a prezentat drept Gicu…”. Domnul agent trînteşte portiera şi pleacă. Ies din maşină şi întreb frumos jandarmii dacă am voie să fumez în condiţiile date. Ei îmi oferă foc, îmi cer buletinul, şi mă întreabă ce s-a întîmplat de fapt. Le explic – l-am cunoscut pe domnul şi s-a oferit să mă conducă acasă, deşi nu sînt foarte de acord cu modelul treningului dînsului. Nu se asortează cu rochia mea roşie Mathilde. Ei îmi explică punctul lor de vedere – domnul a făcut o contravenţie rutieră. Eu devin extrem de dezaprobatoare şi îmi dau cu părerea că în ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni. Ei sunt de acord şi se interesează cum am să ajung acasă, doar n-o să merg pe jos, că e tîrziu. Între timp taxiul meu dispare cu tot cu şofer şi trening, deşi intenţionam să îi plătesc cursa. Unul dintre jandarmi se mobilizează să îmi cheme un alt taxi. Care vine, dar probabil din cauza celor două maşini de poliţie, 4 agenţi şi 3 jandarmi, omite să mai oprească lîngă trecerea de pietoni unde mă aşezasem să îl aştept. Unul dintre domnii poliţişti – cel mai în vîrstă – se oferă, strigînd de pe cealaltă parte a şoselei, să mă conducă ei, cu autoturismul de serviciu, pînă în faţa blocului, dacă mai am răbdare cîteva minute pînă termină cu procesul verbal al domnului cu Jeep decorat de nuntă, proaspăt tras pe dreapta. Le mulţumesc, dar nu aş vrea să mă interpun bunei desfăşurări a circulaţiei în urbe, şi în plus dînşii pun atîta pasiune în ce fac, încît aş simţi că le răpesc ceva dacă aş accepta să îşi întrerupă activitatea. După o scurtă discuţie cu dispeceratul taxi, în care domnul agent îşi exprimă nemulţumirea că prima maşină nu a oprit la locul solicitat, apare un al doilea taxi, în care mă îmbarc, după ce în prealabil cele două echipaje ale Poliţiei Rutiere îmi fac cu mîna şi îmi urează noapte bună de vis-a-vis. Şoferul devine extrem de gentil. La coborîre mă congratulează cu un foarte călduros „Noapte bună…. Scufiţă Roşie!”

Purple fire, walk with me! (Guestpost!!!)

by Gonga

E la mare moda “flacara violet”, cea care l-a impiedicat pe Geoana sa cistige presedintia . Dupa ce “prima doamna pentru o noapte” a scos, si ea, porumbelul pe gura, penele acestuia au fost puricate de 130 de institutii de presa din intreaga lume, unele foarte credibile, ca sa mai aiba de ce sa mishtocareasca Romania.
Sa privim, totusi, partea buna. Asta, cu flacara violet, poate fi folosita si constructiv, si “in self defense”.
Constructiv, pentru ca te trezesti dimineata si repeti cu multa determinare, in fata oglinzii sau pe buda, dupa caz, “Flacara violet e cu mine!” (chiar daca pasta de dinti e alba si curpapiru roz. Alte culori nu le amintim aici si acum. Si nici altadata.). Fanii lui David Lynch, un tip cu multe sinapse conectate gresit de Mama Natura, pot adauga “Fire, walk with me!” (asta e tipu cu serialul de succes “Twin Peaks”, tradus la noi sub titlul comercial de “ ’Tu-i in pix!”) Autodeterminarea, astfel, va veni de la sine, se va pogori peste tine mai ceva decit cutremuru din Haiti si poti incepe o noua zi cu convingerea ca cineva vegheaza asupra ta. Si ca esti tare!
Dupa mai multe astfel de exercitii care ti-au dovedit ca da, bai frate, sunt tare!, incepi, de exemplu, sa-ti rezolvi propria criza financiara. Pentru inceput, renunti la pasta de dinti si la sapun, dat fiind ca flacara violet te protejeaza de carii si putoare. Mai mult, colegele\colegii de serviciu vor deveni brusc interesate\interesati de faptura ta. Sexul des si ocazional e garantat.
Apoi, renunti la masina de spalat, dat fiind ca nici petele nu se mai ating de hainele tale, fug schelalaind, iar ciorapii au un miros proaspat, desi de atita purtat poti rade tencuiala cu ei.

Merge treaba? Perfect! Pasul urmator e mai greu, dar flacara violet e cu tine, no problem! Te duci frumos la serviciu, intr-o dimineata, ii spui sefului ca e un rahat, ii invinetesti ochiul (sau i-l viole(n)tezi, dupa caz) si pleci in cea mai apropiata crisma, bagi o betie, faci cinste tuturor, pina si alcoolicului de serviciu, pe care nu ai cum sa il cunosti, dat fiind ca pina acum ai fost om serios. Banii nu mai sint o problema, stii bine ca fie o sa mostenesti 1 milion de coco, fie in fiecare luna o sa te impiedici de o geanta plina cu euro. Daca te concentrezi suficient, poate chiar o gasesti in fata usii. Si uite asa, o sa ai timp berechet pentru lucrurile cu adevarat importante in viata: sexul opus, sexul in general (ca sa fim politici corecti), pescuitul si vizitarea obiectivelor culturale majore din oras, adica Maimuta Plingatoare, MS, Karma, Janis etc, plus crismele de cartier, cu farmecul lor inegalabil. Si inenarabil, pentru ca intre timp ai devenit intelectual si poti folosi cuvinte de genul acesta. Iar seara, cind ajungi acasa (la tine), ai vreme sa postezi pe blogul unor gagici pe care speri ca, intr-o zi, sa nu le cunosti indeaproape.
Cit despre partea cu folosirea flacarii “in self defense”, asta apare cind ai facut o ghidushie si, ca urmare, esti implicat intr-o relatie serioasa. Daca reusesti sa ajungi acasa pe una din cele trei carari pe care flacara ti le arata, tirziu in noapte, evident, nu trebuie decit sa rostesti, duhnind a bere, coniac, tigari si mai stiu eu ce un sincer “Te iubesc!”, urmat de o rigiiala sanatoasa (semn de sanatate, ca sa stie perechea ca esti OK!)
Purple fire, walk with me!