De-a parcul

by Laura

Prima duminică de zăcut de-alenea la soare.

N-are legătură, dar o hiperbună prietenă a mea m-a semuit weekendul ăsta cu Jerome K. Jerome (la scris). Duminica asta am fost doar an idle fellow. Doamne ce mă enervează părinţii care îşi gătesc copilul “de duminică” şi apoi urlă la micuţenie, o smucesc şi-o scutură rapid şi cu un soi de scuzare-faţă-de-public cînd cade / se trînteşte/ găseşte tot soiul de chestiuni megainteresante pe jos*! Sesizăm cu Luţu o pasiune indestructibilă (nici răcnetul parental n-o opreşte) de a fugări porumbeii, mereu degeaba, dar cu atît mai mişto.  Şi mai fac ăştia micii o treabă aşa de cinstită de mai mai că aş implementa-o şi eu: deci cînd zăresc altă micuţenie similară îs una-două, aşa cum pot ei, cărîndu-l pe pampersilă, mai împiedicîndu-se, dar cu mare viteză înfiinţaţi la ailaltă micuţenie, şi pac, îi şi ating faţa, ce politeţuri, ce introduceri! Direct, faţa.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

* Pe jos este acel loc terifiant unde se adună organizat toţi microbii, toate bacteriile, toate microorganismele purtătoare de boli terifiante, toate excrementele de la toate animalele, în genere toţi factorii de natură organică, anorganică sau paraorganică al căror unic scop în natură este să îmbolnăvească copchiii, cu ţelul complotat de a da bătăi de cap părinţilor şi aşa extrem de traumatizaţi de murdărirea hainelor scumpe. În opoziţie, de exemplu, cu aerul sau cu apa, medii pure care nu conţin ameninţările de mai sus.

Truda

by Anku

Măcar o dată pe lună încep o călătorie anevoioasă dar mare dătătătoare de satifacții. Mai întâi îmi aleg cu gijă ținta: atât de multe oferte, atât de multe, interesante, tentante, ofertante plus alte -ante și atâta neputință din partea mea… După ce cu durere în suflet tai în carne vie în timp ce aud strigăte disperate „pick me!”, „pick me!” încep urcușul anevoios: mă zbat, transpir, disper. Dar nu mă las. Și tocmai pe când sunt acolo, aproape de final totul se prăbușește într-o clipă. Ar fi fost prea frumos îmi spun și îmi șterg o lacrimă repede repede să nu-mi înțeleagă nimeni neputința. Dar nu mă las. O iau de la capăt cu mai multă îndârjire @#$%^&*, mă zbat, transpir, disper. Și ajung ACOLO. La ceea ce eu cred că e finalul, încununarea muncii mele. Dar nu e. Că mai sunt mulți pași, parcă din ce în ce mai grei în ultimul timp. Uneori drumul pe care îl știam prea bine se schimbă peste noapte și mă trezesc întrebându-mă speriată „Ce fac eu aici?” „Pe unde o iau acum?” „Parcă data trecută era altfel…” Și chiar în momentul în care declar că nu mai pot și zic iar @#$%^&* și-mi vine să las totul baltă vine peste mine finalul și reușita pentru care mă chinuisem vreo 2 ore. Atunci știu că am învins: am reușit să postez un comentariu pe blogspot!

P.S. Incredibil, dar adevărat acest text nu e o reclamă pentru wordpress…

 

L’Âme-stram-gram

Eu mă văd prin lume mai off-side, în sensul ăla în care nu-mi prea ajunge realitatea sau, mai bine zis suspectez realul de tot soiul de alunecări lăturalnice de inexplicabil, ca niște panglici care-și schimbă culoarea. Sau poate am citit prea mult cînd eram mică, că de bolnavă sigur am fost!

Nu că ar fi prea important, e doar o ramă la tabloul în care mă dau în vînt după realismul magic și se mai ivește din cînd în cînd cîte-un volum care mă scufundă din nou în pulsarul ăla.

Titlul postării e de-al lui Mylene Farmer.

 

La Mulți ani tuturor farmazoanelor, adică tuturor femeilor!

 

 

 

 

 

Cum reacționăm în situații critice: reparații obiecte casnice mici și medii

Prin temps

Îmi pare că primăvara toate se frîng mai uşor. Lucrurile capătă o dimensiune în plus, una pe care ţi-e alean s-o mai înţelegi. Îţi vin în cap parfumuri de demult, sprayuri din piaţă la tub, un gust aparte al sandwichului de la ziua lu’ Bubu, culoarea metalizată a unui colant demodat încă de-atunci şi cele sedimentate peste toate astea, eşti tot tu, dar parcă altul. O fi astenia, te culcuşeşti în diagnosticul ei vag şi cuprinzător ca într-o piele protectoare, o să treacă, trebuie să fac o cură de vitamine şi totul va fi minunat! Îţi aproape impui să te bucuri de primăvară, că o să fie muguri şi verde şi vînticel şi în acelaşi timp îţi vine să arunci cu un borcan unsuros în triluitoarele din pom num-aşa, că ele habar n-au! Şi să termine şi ivitul culorii cu agitaţia asta că ritmul nu e ăsta, haotic, cum ne vine, păi ce facem aici! Şi în secunda doi te iei de cap, ca să nu te întrebi unde şi cînd naiba s-a şters latura aia de romanţ care te făcea să fii sigur  primăvara că  vei fi nemuritor, şi în secunda trei năvăleşti în dulap şi le scormoneşti pe toate dinăuntru afară ca să născoceşti o toaletă foarte foarte colorată pe mîine. Şi te trînteşti în mijlocului maldărului, cu bucurie că nu mai trebuie să vezi alţi oameni, nu azi, şi vine într-o doară-un dor de-al nuştiuundelui şi de-al nuştiuceului.

 

Nici o primăvară n-are un cîntec pe care să-l găseşti atunci.