Tag Archives: verde

Povestea cu ochii verzi

by Laura

[Ma intrebam daca nu ar fi o incalcare a intimitatii sa spun povestea asta – pare genul discret care nu doreste sa si sa se vorbeasca despre el. Apoi am decis ca oricine poate fi Vazut si oricine e un Purtator de Poveste, asa ca incepe:]

A fost odata ca niciodata, a fost o fata atenta (Anku, te vad cum zimbesti!) care calatorea mult cu dragonul pufaitor de fier si care Vedea multe-n juru-i. Inca era vara cind il Vazu si pe el – si nici n-avea cum sa nu-l vada, fiindca era inalt si asa cu gust imbracat incit ea trebui sa-si plece ochii caprui asupra lui si sa se mire. Si fiindca ea calatorea des, si fiindca si el, l-a vazut de multe ori, ca un fel de garantie  calma a plecarii ei spre tarimul cu liniste unde isi ducea cealalta viata. El era armonios si ciudat, inchis ca o sfera, mereu tacut, uneori colorat, alteori aproape orb, si ea ii era martora a unui ritm mereu acelasi, un ritm a carei renuntare-de-sine ea o cunostea, si il vazu singur, aproape totdeauna citind sau notind, mereu coborind, dupa trecerea unei ore de mers, sa ia cu el o fetita de care avea grija tot restul drumului. Trecu toamna si era deja frig si apoi cadeau ninsori si ei tot ii pareau stranii linistea si tandretea cu care ii vorbea el fetitei, ca si cum ar putea exista ceva pe lume care sa fie constant si nemacinat. El calatorea mai putin, doar pina la jumatatea distantei pe care o facea ea, lua fetita de mina si coborau intr-un loc inconjurat de munti unde aerul era mereu mai tare si zapada mai alba si verdele mai crud. Ea ii privea pe furis disparind in timp ce in urechi ii picurau muzicile, uneori mai dulci si triste – si atunci simtea o comunicare ciudata cu acel strain cu miini frumoase – alteori ritmuri pietroase – si atunci gindea mereu in luciditatea ei ca e doar ceva inventat, ceva ce trebuie sa ramina pentru totdeauna nelamurit, ca sa nu se iteasca si de aici sordidul intimplarii numite viata. Uneori ea tinjea dupa intilnirea asta injumatatita, dorindu-si sa se intimple ceva, dar temindu-se foarte tare ca s-ar putea intimpla ceva, chiar si secunde de priviri intilnite. Uneori nu-l lua in seama, pierduta in gindurile ei, fiindca ei erau atit de departe unul de celalalt, si ea era doar o pasagera nevazuta, si el era doar un pasager care nu dorea sa vada nimic in jur, scufundat in propria lui Poveste care nu avea nevoie sa fie impartasita. Si fu un exercitiu de vointa pentru ea sa nu mai incerce sa isi imagineze firul si personajele acestei Povesti a lui.

E una fara final aceasta poveste cu ochii verzi, si e foarte posibil ca povestile traite sa nu aiba de fapt nici un final, si sa nici nu aiba nevoie, fiindca le e destul ca se petrec, pentru cei care le vad si le pot asculta.


Street Walkin’

by AM

Scoteam aburi pe nas ca un tren. Mă grăbeam la serviciu.

De pe strada mică ce leaga Napoca si Memorandumului fac la dreapta. Trebuie să reduc mult viteza. E adunată multă lume la stop.

„Haida, măi mamă, că e verde!”

Mă uit înspre vorbitoarea cu vocea groasă și reproșândo-poruncitoare (rar am auzit persoană care să reuşească să împletească cele două nuanțe cu atâta ușurință!). Era o doamnă înaltă și solidă cu buze cărnoase rujate.

Mama, aflată la doi pași mai în spate – palton gros, batic, adusă de spate – răspunde împăciuitoro-înțelepţește: „Da, dar e verde de mult”.

M-am întors și am pornit mai departe râzând. Era dimineață și trebuia să ajung la serviciu și era numai ora nouă, dar era ora nouă de  mult.


%d blogeri au apreciat asta: