Cum nu i-am dat un fursec lui Pascal Bruckner

Drept e c-am rămas un pic uimită, nu-i văzusem anterior nici o poză, habar nu aveam cum arată, dar în mod cert nu m-am aşteptat la alura de pianist (părul mai lunguţ, un pic vîlvoi, un zâmbet … nici nu ştiu cum să-l exprim… Fin în sensul unui gust gourmet, dar şi în sensul de halat-englezesc-papuci-călduroşi-coniac-trabuc-cîine-tolănit-lângă-şemineu). Mi-e greu să cred, după aspect, că i-au clocotit în cap şi-n pană Lunile de fiere, Paria, Noua dezordine amoroasă… Încă n-a apărut, dar deja trasmite o undă. Pascal Bruckner la aniversarea celor 12 ani de Cărtureşti. Apare foarte firesc în săliţa deja înţesată, se aşează şi priveşte foarte deschis prin sală. Nici un piedestal, nici un turn de fildeş. Lumea se foieşte în jurul lui, pasează microfoane, hârtii, emoţii, el şede gospodăreşte şi le zâmbeşte şi le răspunde relaxat. Nu îmi dau seama ce resorturi încleiate mi s-au învârtit prin cap, dar mă uimesc iar, că e francez. Ciudat sentiment, nu m-am gândit absolut niciodată la naţionalitatea lui.

Directorul Institutului Francez seamănă cu Obelix, îmi mai trece prin cap, şi zimbesc fiindcă mi-e drag aşa ca de-un unchi de departe.

Începe discuţia, cu un tremolo pe culmi intelectuale la care mă apuc să fac, în capul meu, nazuri: cum preferaţi să fiţi numit, filozof-scriitor sau scriitor-filozof, apropos de noua filosofie? Dă-i cu nouveaux philosophes şi despărţirea de marxism şi de-alea. Dau ochii peste cap, tot în capul meu. Şi se aude susuratul amuzat: eu prefer să fiu numit Pascal. Oricât de deplasat ar părea, îmi vine să-l pup pe frunte, într-un fel mi-a validat sentimental nemanifestat, şi concomitent, să aplaud, să râd foarte tare şi să mormăi destul de tare “Atââât!” (reminiscenţă din RObotzi).

M-am tot supravegheat pe tot parcursul conversaţiei perfect conştientă că nu mă pot livra complet întâmplării fiindcă pe de o parte mă concentrez să sorb totul şi să am o revelaţie în întâlnirea asta în timp ce pe ailaltă parte e absolut evident că n-o voi avea, din moment ce mă supraveghez şi-n plus mă sâcâie ba clicăitul aparatelor foto, ba uşa terasei care se tot deschide, ba zgomotul sistemului de climatizare. În timp ce Pascal Bruckner vorbeşte despre Michel Houllebecq şi eşecurile amoroase ale acestuia, despre cursuri ţinute de Camus şi Sartre la Ecole Nationale Superieure, despre patimă, iubire, lectură (cică, conform unui studio difuzat de canalul FRANCE 2, şcolarii francezi consideră că cititul e o chestie de fete şi tocilari, la care mie îmi vine în cap o campanie românească cu miza “Sunt bărbat. Şi citesc!” plus variaţiuni), despre preferinţă ca nucleu al iubirii, despre Lacan care era un excelent regizor de situaţii a cărei valoare el personal nu o contestă, însă preferă să rămână freudian, despre relaţia lui cu succesul – care îi place, şi îi place să fie faimos, dar nu idolatrizat, căci trebuie mereu să păstrăm un grăunte de raţiune în admiraţie, şi se bucură că e acolo, cu noi, spre deosebire de o întâmplare în care auditoriul (cinci doamne în vârstă) a adormit plenar în timp ce el vorbea despre Copilul divin, iar l-a final l-a gratulat matern (ca şi cum aş fi asistat la cinci variante diferite ale mamei mele care îmi spuneau “Bravo, fiule, ai vorbit minunat!”) – în timp ce aud toate acestea într-o franceză pe care nici măcar nu ştiam c-o pot înţelege, îmi pronunţ în cap întrebările pe care i le-aş adresa: “Cotidianul, banalul poate fi considerat un personaj în sine în cărţile dumneavoastră? De ce scrieţi? Sunt lucrurile mici importante? Este muzica erotică? Cât de autobiografică e Paria? Vă place Rabelais?” şi până la urmă nu mai întreb nimic, doar fiindcă are un dsicurs inelectual şi în acelaşi timp atât de uman şi o construire din cuvinte că pur şi simplu mi se face frică că ar putea să-mi răspundă şi să nu înţeleg tot.

Nu, nu ar scrie o carte pe Facebook fiindcă ţine la viaţa lui privată (e a doua oară într-un timp scurt când foloseşte sintagma asta, intim, privat, tocmai el! Vreau să întreb şi despre asta, dar e prea fin) şi nu îşi doreşte 30.000 de prieteni, adică 30.000 de griji. Mi se pare frumos că spune aşa, desigur, prietenii sunt nişte griji atunci când îţi pasă. Mă gândesc la prietenii mei şi zâmbesc.

La final, la sesiunea de autografe, aş vrea să merg şi să îi dau eu ceva, un fursec de-al Cărtureştiului, o bomboană mentolată, ceva efemer, nu pot pricepe că au trecut peste două ore, el deja mi-a dat aşa de multe că simt nu am ce să-i cer. Bine, am şi ideea tâmpită că s-ar putea să mă ţină minte. Dar e prea multă lume şi e cam târziu, ş-ar mai trebui să trag o raită razantă prin Auchan, să iau nişte cârnaţi proaspăt.

Revelaţiile nu vin niciodată când crezi tu c-ar fi momentul.

(publicat si pe hyperliteratura.ro)