Tag Archives: blockbuster

Home. Cinema.

by Laura

„Azi! Azi o fac! Musai! Deja devine de-a dreptul enervant. Şi de-a stîngul! Şi măcar dacă ar fi cine ştie ce! Trebuie doar să mă motivez!”. Teancul stă cuminte pe birou, l-am frunzărit de enşpe ori – fără să mă pot hotărî cu ce să încep – am ajuns să le schimb ordinea cu intenţie numai pentru ca data viitoare cînd voi face aceeaşi chestie să am senzaţia că nu cunosc pe de rost numele, succesiunea, culorile…

În cîte-o după-amiază noroasă literalmente fug spre casă, îmi adun pe drum toate forţele şi toată hotărîrea, îmi promit să nu mă las deturnată de considerente de soiul „Mdah, d-aia vă place tuturor! Doar e cea mai comodă chestie: bifezi culturalizare şi nici nu trebuie să citeşti prea mult, nici măcar să ieşi din casă sine qua non, scapi de acest musai al conversaţiei zilnice cu partenerul de cuplu, şi dacă există conversarea aveţi temă clară de discuţie şi nu reluaţi gama ‚meniul şi muzica de la nunta lu’ Roxy/ Nu mi-a dat încă Lică banii înapoi… Nuuuu, cum să uit! Doar că nu ne-am întîlnit azi/ Cînd îi zici lu şef-tu de mărirea de salar?/ Mergem în Grecia singuri sau îi chemăm şi pe Zsuzsa cu Gic? Le-ai zis DEJA??? Păi nu vorbisem că….?/ DA, ştiu cîţi bani se duc pe ţigări şi NU, nu am de gînd să mă las/ Nu mai fac cartofi mîine, am citit azi pe net că au ceva substanţă care..’ plus că ai subiect şi a doua zi la cafea cu colegii, plus că ai senzaţia că te relaxezi şi în acelaşi timp înveţi ceva, şi că sufletul ţi-a fost îmbogăţit cu noi nuanţe, şi ai devenit inevitabil o persoană mai deşteaptă şi un pic superioară ălorlalţi. Deci evit să mă gîndesc la soiul ăsta de percepţie. O dau pe panta „MĂCAR să încerc – de nu mi-o place, nu continui, doar nu mă obligă nimeni! – mna şi ce dacă se apucă ăştia să se hlizească mîine ‚haaai tu Laura nu să poate tu eşti chiar culmea da nici măcar aşa de curiozitate nu ai… ?

Ajung acasă în mare grabă si din secunda în care deschid uşa încep să traaaag de tiiiimp cu scosul de accesorii vestimentare unul cîte unul, aranjatul lor foarte exact în locaşurile special destinate, rearanjatul celor nearanjate corespunzător ieri, apoi îmi amintesc de ceva ce am uitat să cumpăr, mă îmbrac la loc, ies, cumpăr, revin, iar traaaag de timp, şi, cînd într-un final nu mai am nici un motiv logic s-o lungesc prin hol, oftez, intru în cameră, pornesc calculatorul, apoi mă trăzneşte iniţiativa de a păpa ceva bun-bun că deh! Şi mai fentez juma de oră pînă mă gîndesc ce, în ce farfurie, ce beau lîngă, şi după ce toate-s pregătite şi cînd chiar nu mai am de ales mai oftez o dată aşa, din rărunchi, mă aşez pe scaunul ergonomic, mă uit cîteva minute în gol la monitor, mai zic – uneori şi cu voce tare, să fie mai constructiv – „Haideeeee, că nu e mare brînză!!! Hai începe odată, că dup-aia e mai uşor!”, mă aplec, iau CD tower-ul, scot DVD-urile cu filme, le frunzăresc, mă uit în stînga, mai oftez, schimb playlist-ul pe Winamp, apoi pun la loc filmele şi mă apuc să joc Heroes 3, deja împăcată cu ideea că NICI în ziua asta nu am să mă uit la un film pe calculator!




N-am visat cu Avataru’

by Laura

A fost frumos, în momentul ăla. Ochilor mei le-a plăcut ce-au văzut, culorile, formele, mişcarea plutindă ca prin vis a seminţelor de Ar… stai că poate nu l–a văzut toată lumea, să nu anticipez şi să stric surpriza.

Încerc să scriu despre film şi îmi amintesc cu claritate o singură treabă: cum scotea cuţitul din teacă tipa albastră (hai că pe ea sigur aţi văzut-o în trailer) şi făcea “chhhhhhhhrrrr” cînd se apropia careva de bărba-su căzut la pãmînt. Şi mi-o mai plăcut de ea că îi era frică, mai şi recunoştea asta, şi că îşi exprima durerea. Urlînd. Extratereştri complet atipici! A, şi mi-o mai plăcut că băiatu bun era pe bune în scaun cu rotile – nici din ăştia n-am mai prea văzut. Nu putea în schimb lipsi mama alienşilor, Sigourney – a fost acolo. În ailaltă extremă. Încerca să îi înţeleagă/ protejeze, fiindcă ea a fost cea care şi-a dat seama că nu metalu’ ăla (americăneşte) denumit “unobtainablo” sau aşa ceva era adevărata bogăţie a planetei, ci comunicarea cu marele flux de energie a naturii la care extratereştrii (ăia albaştri – respirau normal – oamenii erau ăia de respirau greu) se conectau prin… da’ nu zic, cã iar stric surpriza.

Academic vorbind, deci da, merită văzut,fără discuţie. Subliniez “văzut”. Cumva, de la un punct încolo (după ce am prins ideea conflictului), nu am făcut altceva decît să văd filmul ăsta. Şi am ţinut-o aşa pînă la final – l-am văzut, nu l-am trăit. Oricum era clar că binele cîştigă, iubirea învinge, natura e mai puternică decît omul/ metalul/ armele (a se vedea pentru completări poemu’ ăla cu “Tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, mi-e prieten numai mie iară ţie duşman-ţi este/ Duşmănit vei fi de toate făr’ a prinde chiar de veste”), comuniunea extraterestru – natură (a se vedea poemu’ cu “Şi la avatarirea mea/ A căzut o stea”), bonus filosofic omul care alege să îşi nege rasa şi să îşi transpună spiritul în avatar – pe bază de îndrăgosteală, doar nu aţi crezut că…

În concluzie am visat în noaptea de dupã vizionare cu Dira – fosta mea dirigintă – şi cu două găşti de prieteni de facturi diferite care mă chemau fiecare la băute.


%d blogeri au apreciat asta: