by Dodo
Am urmărit zilele trecute, recunosc, cu neaşteptat de mult interes, toate amănuntele legate de ceea ce britanicii au numit cu-atâta naivitate “nunta secolului”. Cum?! Adică ăştia n-au auzit de Mutu? Sau de Iri şi Moni sau de Oana şi Pepe sau de Viorel Lis sau de Regina R&B? Slăbuţ… Păi noi atâtea nunţi ale secolului am avut încât nici nu mai ştiu în ce secol suntem. Sau alea au fost ale mileniului?!
Oricum, a fost plăcut după atâtea războaie, tsunami, cutremure, tornade şi alte dezastre la nivel mondial să mai văd şi altceva – o poveste adevărată a unei fete de rând care a visat să se mărite cu un prinţ şi a reuşit. Deşi… o viaţă de prinţesă implică multe: lipsă viaţă privată, rigurozitate, obligatoriu moştenitori (dacă se poate de gen masculin) şi un zâmbet larg şi uşor tâmp de Albă-ca Zăpada desenat în permanenţă pe faţă, să nu carecumva să pari nefericită cheltuind banul public. Şi cum eu nu eram disponibilă, nici dispusă la asemenea sacrificii, cineva trebuia să se sacrifice. Bravo ei! Eu una le doresc tot binele din lume, că-s tineri şi frumoşi şi să ajungă cât mai repede pe tron, chiar dacă se sare o generaţie.
Dincolo de toate astea, mi-a plăcut enorm. De la rochia miresei, la marea de pălării mai mult sau mai puţin inspirate, de la Corul din Canterbury (Doamne, cum suna corul ăla!) la slujba religioasă în sine, de la scena sărutului (cam scurt, ce-i drept şi la comanda «ready, steady, go!» a lui William) la petrecerile din stradă care au ţinut până dimineaţă. Totul respira bun gust, somptuozitate, organizare până la cel mai minuscul detaliu. N-am mai văzut atâta lume comportându-se atât de civilizat (sau poate doar japonezii care îşi acordau prioritate în intersecţii când se vedea deja valul uriaş la câţiva metri de ei). Doar două lucruri n-au fost prevăzute: un preot simpatic care a făcut tumbe la sfârşitul ceremoniei şi doi români căţăraţi într-un pom în faţa palatului pentru a avea o mai bună perspectivă asupra lucrurilor, că doar n-or sta ei la grămadă cu prostimea!
O singură zi a durat minunea şi la noi. Mă mir chiar că i s-a acordat atâta importanţă când, nu-i asa? avem noi atâtea subiecte muuuuult mai interesante de dezbătut în showuri TV. Apoi am revenit cu picioarele nu pe pământ, ci direct în mocirlă, unde ne e locul. Nunţile secolului au devenit divorţurile secolului şi ştirile mondene – ştiri de interes naţional, deci trebuia să fim informaţi, să nu murim proşti. Au urmat nişte comparaţii dureroase de-a dreptul între nunta regală şi nunţile celebre de la noi (care prin eleganţă şi somptuozitate înţeleg câteva artificii şi jocuri cu laser, dar put a snobism, prost gust şi exagerări inutile) şi, ceva mai recent, între mulţimea adunată la Vatican pentru a cere sanctificarea cât mai rapidă a Papei Ioan Paul al II-lea şi plebea noastră ce se călca în picioare şi uitau de orice Dumnezeu pentru a obţine viaţa cea veşnică (cel puţin!) sărutând nişte moaşte. Trist, nu?
Traduceri Ecologice Independente a.k.a. TEI
3fmi 