Monthly Archives: Iunie 2011

Ghinionul…

by Anku

…  meu, că am un telefon în care intră poze care nu mai știu cum să iasă…

… vostru, că nu puteți citi acum o poveste de excepție (neapărat ilustrată foto) despre concurența acerbă care nu lovește firme competitive, posturi bugetare vacante, două piți năzuind spre același loc pe canapeaua ultimului club de fițe, eternele Steaua și Dinamo, China și restul planetei, ci una dintre cele mai liniștite tagme bărbătești: aia a pescarilor. Care se pare că loviți de microbul competiției în momentul în care își adună  calabalâcul de om care se mută (chiar ce cărați acolo, oameni buni, Muntele Rushmore?) își delimitează clar teritoriul (evit comparațiile) cu o profesională plăcuță cu “Loc rezervat”, până fuge repede-repede acasă să înfulece o ciorbă și să-l mai cicălească soața puțin că doar ciorba se plătește…

… telefonului meu, că va fi schimbat cu un aparat foto.


Eu, bucătăreasa

by Anku

Cînd vezi că nici a treia oară nu reușești să dai foc bucătăriei, zici că, printr-un miracol, s-ar putea să mai existe speranțe în lumea deșertăciunii și poate-poate începi și tu să gătești frumos și așezat așa cum îi stă bine oricărei femei de casă. Și îți aduci aminte de minutele alea cât zile în care ai plonjat ca un vajnic pompier fără mască și topor în fumul gros ca să salvezi măcar cratița (că despre cartofi nu mai putea fi vorba) uitată o jumătate de zi pe foc. Cu tot curajul și tenacitatea ta, n-ai salvat-o. Despre dureroasele (pentru unghiile tale) momente în care într-o muncă sisifică ai îndepărtat spanacul care trecuse de mult de etapa „fierbere” și se plantase întărit pe geam. De clipa de cotitură, care sunt sigură că există pentru toată lumea!, în care prietenia de o viață se clatină când te repezi cu un capac spre cea mai bună prietenă enervată că a îndrăznit să pună sare în mâncarea pe care TU o gătești. De infinitele situații în care mâncarea avea o cu totul și cu totul altă culoare  (despre gust nici nu merită să pomenim) decât la mama acasă (mamă pe care o sunaseși ca să-ți spună virgulă cu virgulă rețeta și pe care tu o urmaseși mai ceva ca sectanții pe ăla cu predicția sfârșitului lumii). Despre tragicul eveniment în care ai jelit lângă ibricul preferat, subit carbonizat, blestemând ziua în care nici măcar un ceai nu poți să faci. Despre culoarea roșie a ouălor de Paște pe care nu o vei mai regăsi niciodată. Despre (ca în reclama aia) prea sărat, prea ars, prea acru, prea cleios…

Când te gândești la toate astea, nu dai în depresie cum ar fi poate normal, ci adopți concepția aia mioritică în care îmbrățișezi în acceptare și înțelegere tot ce ți se întâmplă, lași baltă gătitul și te apuci să scrii un text pe care îl dedici tuturor femeilor cărora le face plăcere să gătescă, pe care le admiri și le invidiezi așa cum o invidiai pe colega Monica din clasa I numai și numai pentru că avea ochi albaștri când ai tăi erau căcănii.


Cum m-am prins cã îs cam în vîrstã

by Pan Flute

(Bine, evident din cauza vîrstei am cumulat tot soiul de nostalgii.)

Vin de la lucru şi pun pe VH1, aşa, de deconectare, nu-i ştire, nu-i fotbal, nu-i monden, nu-i catastrofã. Şi stau uitatã ca fata vãtãmanului fãrã sã ştiu prea bine la ce mã uit, gîndind la cît ar fi de bine sã fie simplu şi d-astea. Şi brusc devine foarte complicat şi nu mai înţeleg. Da’ nimic, neicuşorule! Şi îmi zic în gînd mna sã vezi cã iar o pus vecinile Guţã pe repeat şi închid geamul. Degeaba. Sentimentul de “ceva nu se leagã” continuã sã mã bîntuie. Şi îmi rotesc ochiţii prin spaţiul mic, aşa, în cãutare, ca şi cum un obiect ar fi soluţia. Şi chestie: mna ce frasu’ lu peşte îi asta??  Un videoclip, scuza-m-aţi?? Ãla mã deturna! Ãla era veriga slabã!!

Cînd viaţa patrioţilor o devenit aşa de Der Schrei-ste muzicile? Ce ne transmite fata aia rujatã?? Care e ideea imaginii, dom’le?? Bine, ce legãturã are cu melodia, cred cã e redundant sã chestionez. Probabil îs ceva simboluri noi despre care io n-am cetit în Dicţionaru’ de simboluri.

Mai bine pun pe ştirile de la ora 19:00. Mãcar ãia îmi explicã ce vãd. Cã io m-am obişnuit cu din astea clare, cu  introducere, intrigã, desfãşurarea acţiunii:


Stalkerii

Sau cum să scapi de ei.

Sunt sigură că mai toată lumea a avut parte de telefoane încurajatoare pe la miezul nopții. Încurajatoare pentru stima de sine și imagine personală că la câte gratulări se proliferează în discursurile respective începi să crezi că ești cea mai și cea mai. Eu personal mi-am avut porția de terorizare nocturnă acum vreo câțiva ani când necunoscuți băieți plictisiți de viața cotidiană și-au găsit o ocupație în a-mi pomeni niște rude despre a căror existență nici măcar nu aveam habar și în a-și prezenta cunoștințele aprofundate de anatomie.  Toate în toiul nopții. Ar fi trebuit să fiu măgulită că la urma-urmei și serenadele se întâmplau tot în toiul nopții…De la o vreme s-au plicitsit și mi-am zis că vremea mea a trecut. O fi trecut ea, dar se pare că mai și revine. Alții (sper că ceilalți și-au făcut rost între timp de o viață personală!) au început acum vreo lună cu niște mesaje în care ei își prezentau imaginea idilică și romanțioasă asupra femeilor. Clar că nu despre mine era vorba! Le-am dat ignore. Băieții erau însă perseverenți și tenace. Au început să sune noaptea. Au început să sune degeaba că telefonul meu e mut noaptea. (Și în mare parte a zilei.) Azi-noapte, plictisindu-mă eu de moarte și sătulă de rația de somn de 6 ore pe noapte am decis să aplic o împachetare de urgență întru combaterea febrei copilului. Tocmai când uneam mizerabilul prosop cu febra de 40 de grade am văzut clipind telefonul. Ce draguț, prietenii mei sunt alături de mine în aceste momente grele, mi-am spus. Am răspuns fix în momentul în care copilul elibera urletul aferent prosopului rece în combinație cu corpul extrem de cald. Și l-am lăsat deschis (telefonul) pe toată durata urletelor.  Cu asta cred că i-am liniștit. Și nici măcar nu mai trebuie să le dau numărul la mica publicitate, secțiunea fanii croșetării macrameurilor, cum plănuisem inițial.


S-o rezolvat!

by Anku

Știți sigur că din punct de vedere blogheristic am și eu o obsesie: nu trafic, nu țâșpe mii de unici, nu glorie. Nu! Io vreau umor. Vreau să râd când scriu și vreau să râdă alții când citesc. Atât. Dacă până acum nu prea mi-a reușit, amu o rezolvat Google Chrome problema. Pentru că de vreo cîteva zile îmi tot flutură sub nas pagina cu „translate” am zis că hai să și îi închid gura. Apăi aia cu închisu’ gurei n-o prea ținut, dragii mei, că în momentu’ în care am văzut cât de hilar scriu io în engleză m-o apucat un râs isteric de mi-o bătut vecinu’ de la 4 în țeavă semn că e prea mult. Dacă știam că am atât de mult umor în engleză, păi o dădeam și io mai repede pre limba pe care o știe tătă lumea…

“Everything would have been nice if the evening did not start mugetele.

– You know that bears do not actually die, die like books with pictures of our childhood, but Muge as a cow? – Encouraged us boys.

I did not know. Adevăru him that we could live without that information. Hmm, maybe still are cows, we said we girls trying to ignore the roar.”

Doar ultima postare am reușit s-o citesc tradusă. Nu de alta, da’ din lipsă de exercițiu fizic io fac febra musculară de la râs.

 


Pe Vișeu în sus și-n jos

by Anku

Bate vânt de concediu. Așa de bine bate că parcă a venit toamna. Și pentru că bate cam de mulțișor eu trăiesc din amintirea unor vacanțe „curat de vis” că doar criza asta ne-a împins concediile doar în zona oniricului.

Nu mai țin minte dacă în vara aia sau în alta ne-am dus în Maramureș.  Din șoseaua spre Sighetul Marmației am cotit-o pe un drum de țară, pe valea Vișeului, așa ca să vedem locuri unde, vorba aia, mâna omului n-a pus piciorul. După ce trecurăm de un sat am mers și-am mers pe un drum pe lângă care doar calea ferată ne amintea de lumea civilizată. După vreo câțiva kilometri un personaj în uniformă ne oprește:

–        Încotro?

–        Tot înainte, au strigat reminescențele comuniste bine împlântate în subconștientul nostru. Tot înainte, spre Sighet!

–        Mda, tot înainte e Ucraina. Kindly invite you to go back, ne-ar fi spus personajul dacă ar fi fost un vajnic supus al Reginei. Nu era așa că ne-a somat să ne întorcem că de nu…

Pentru că perspectiva că de nu nu ne interesa, iar Ucraina nu era pe lista noastră de puncte turistice vizitabile, ne-am întors. Pe drum, înainte de sătucul (bine, avea ditamai casele, da’ sătuc se numea) prin care trecusem am hotărât că peisajul e prea frumos ca să nu-l admirăm noi vreo câteva zile. Un-doi am ridicat corturi în soare și ne-am apucat să respirăm aer curat printre fumul de țigara. Totul ar fi fost frumos dacă seara nu începeau mugetele.

–        Știți că ursul nu face de fapt mor-mor ca în cărțile cu desene din copilăria noastră, ci muge ca o vacă? – ne-au încurajat băieții.

Nu știam. Adevăru-i că am fi putut trăi și fără informația aia. Hmm, poate totuși sunt vaci, ne-am spus noi fetele încercând să ignorăm mugetul. Nu puteam pentru că între timp mugetul căpătase inflexiuni metalice. Mda, se putea și mai sumbru decât fusese.  În mijlocul nopții când urletul metalic încetase, iar pe șira spinării începuseră să se topească sloiurile și să plece ușor-ușor la vale de nicăieri apare lângă noi o lanternă care se prezintă drept Agent de frontieră 1 + Agent de Frontieră 2. Și care, nici una, nici două, ne cer actele la control. Acum, mai fusesem noi cu cortu’ prin țară da’ de buletine nu ne verificase nimeni, da’ nu te pui cu obiceiurile ospitaliere ale diferitelor zone mai ales dacă au haine oficiale.

–        Da’ țigări aveți?

–        Cum să nu, domn’ polițist, am sărit noi toți să-l servim pregătiți să atacăm și rezervele de țuică.

–        Da’ timbre aveți?

Brusc au năvălit peste mine toate amintirile cu schimburile agresive de timbre din copilărie și goana după exemplare neștampilate din Guinea Bissau și am blestemat clipa în care nu avusesem inspirația să-mi car și clasoarele după mine.

–        Nu din alea, bă, pachetele voastre de țigări sunt cu timbru, nu? Nu de alta, da, pe aici cam trec traficanții de țigări.

Ooo și cum ni s-au umflat sufletele de fericire că ne plătisem toate accizele și taxele și extra-taxele, și da, noi eram corecți și onești și neinfractori și ne distrugeam plămânii corect, civilizat și cu spirit civic!

Între timp Agentul de Frontieră 2 se retrăsese ceva mai încolo ca să urle în stație la un Ghiță invizibil: Hai, mă, și tractează-ne că iar nu pornește mașina. Și după vreo oră când Ghiță trăgea la greu mugetul metalic dătător de fiori metamorfozat în Aro-ul Poliției am știu că nu mai aveam de ce să ne facem griji că dacă nu erau urși, nu prea credeam să fie nici traficanți de țigări. (Acum când scriu îmi dau seama că nu există nici cea mai mică urmă de logică în deducția asta, dar atunci simțisem că odată pericolul urșilor dispărut alte pericole nu mai aveau cum să existe.)

A doua zi, prietena Adriana, rămasă fără țigări și cu un pregnant spirit de corectitudine care o împiedica să împrumute de la noi, a făcut o plimbare până în satul cu case impozante ca să cumpere țigări s-a întors fără țigări, dar veselă după discuția cu vânzătoarea-patroană de la unicul magazin de „detoate” din urbe:

–        Țigări aveți?

–        Vaaaai, dar cum puteți crede așa ceva? Noi nu avem țigări fără timbru! Noi nu facem așa ceva! Noi…

–        Nu, doamnă, țigări cu timbru!

–        A, din alea nu avem oricum!

Bine că nu sunt urși, ne-am spus noi și am mai stat pe Valea Vișeului vreo 2 zile până ne-a gonit ploaia că Doamne tare frumos mai era și Agenții de Frontieră urmăreau acum traficanții de țigări în cel mai ecologist și silențios mod posibil: pe jos.


Cum sã-ţi faci viaţa utilã

by Pan Fil(m)o

Unele dintre cele 3fmi au fost cam prinse în perioada imediat anterioarã cu nişte evenimente de anvergurã. Dacã aţi crezut cã subsemnata a vãzut filme la nivel de “cãcãlãu” – ei bine, nu. Draga de ea avut trebi, de monitorizat, recenzat, intervievat, pozat, ieşit în stradã, scris. Aici se vede cam ce (cititorii asidui şi voraci ai blogului nostru vor recunoaşte tonalitatea specificã). Printre cele 6 (şapte) filme vizionate în cadrul evenimentului de anvergurã se numãrã şi O viaţã însemnatã.

Cum s-au petrecut lucrurile: ploua. Tare. La cinema – îndesealã. Un voluntar cuminte se aşeazã ultimul, dupã ce toţi au locuri. Un voluntar nu hãpt aşa cuminte, da’ obosit şi cu laptopu-n spate, geanta pe umãr şi umbrela în a treia mînã liberã se aşeazã primul, dar pe margine, pegãtit sã se mute daca devine cazul. N-a devenit. Se anunţã prezenţa regizorului dispus sã rãspundã la întrebãri post-proiecţie. Ochii-n 4. În timpul reclamelor lîngã voluntarul cel cuminţel şi harnic se prãbuşesc doi personaje. Strãine de naţia mioriticã: doamna nu-i extrem de blondã, da-i relativ bãtrînã. Domnul e lat. Începe filmu’. Alb-negru. Voluntarul intrã în acţiune. Acţiunea de moţãire. Vecinii chicotesc în primele 3 minute ale filmului, ca şi cum ar şti cine-s numele enumerate. Voluntarul continuã sã acţioneze. Trece un timp indefinibil din film, dar în mod cert intriga nu s-a produs. Voluntarul iese din acţiune. Domnul lat alãturat cascã. În mod repetat. Voluntarul se distreazã şi volens-nolens devine atent la film. Filmul este chiar drãguţ. Voluntarul face abstracţie de vecini. Filmul se terminã. Voluntarul nu îşi dã seama cum a trecut timpul! Începe sesiunea de întrebãri şi rãspunsuri (în mod ciudat avem şi în românã cuvinte potrivite, nu tre sã fie musai sesiune de “chiu end ei”). Cã di ce îi alb şi negru, cã dacã s-au gãsit acolo la ei în Uruguay soluţii la închiderea instituţiei respective, zbang cîte un tunet, regizorul foarte amabil, dar deh, un voluntar implicat nu se mulţumeşte cu chestiunile astea , ci îl urmãreşte pe om post-moment în holul cinematografului, nu ia în seamã dorinţa omului de a amîna cu 10 minute interviul cã aşteaptã pe cineva, porneşte reportofonul şi iaca rezultat:

Am profitat de ploaia torenţială şi am adresat cîteva întrebări regizorului Federico Veiroj:

–        CefaciFoca?

Ha ha! Evident că nu aşa am zis! Ci:

Voluntar Vitrina Advertising: – Salut, Federico! Eşti pentru prima dată la TIFF? Ce părere ai, pînă acum?

Federico Veiroj: – Da, vin aici pentru prima dată – am sosit aseară, dar e excelent! Îmi place că e plin de tineri, care vor să dialogheze, au  întrebări şi ştiu multe despre filme.

V.V.:Cine ai vrea să cîştige competiţia?

Federico Veiroj: – Ha?? Aaaa! Haha! Nu ştiu!

V.V.: – Ai văzut şi alte filme din concurs?

Federico Veiroj: – Da, am  văzut cîteva, dar nu pe toate. Filmul meu e relativ “bătrîn”, imediat face un an şi pentru mine invitaţia şi venirea mea aici sunt o mare surpriză, e un premiu  în sine, aşa că nu mă gîdesc prea mult la competiţie. Bine înţeles, toţi cei implicaţi în cinema, regizori, producători, ne dorim premii, dar acum pentru mine e mai important că am făcut filmul şi că sunt aici!

Federico s-a născut la Montevideo, Uruguay în 1976, e regizor şi producător şi îl recunoaşteţi după următoarele semnalmente:

Despre filmul La vida util, care are o notă autobiografică, iar actorul principal nu e deloc deloc actor ci jurnalist – vedeţi detalii aici, aici, sau aici, pe unde a participat, pe unde a fost premiat.

Deci aşa! A şi luat premiu.

(text publicat – fãrã atît de multe detalii – şi pe blogul Vitrina Advertising)


%d blogeri au apreciat asta: