Monthly Archives: Iunie 2010

Noroc chior

by Dodo

Până nu de mult nu eram mare amatoare de superstiţii. Ba mai mult, le consideram o manifestare a naivităţii populare, nişte chestii inventate, o încercare de a da un sens sau o justificare derulării evenimentelor. Spun « până nu de mult », pentru că, în ultima vreme, am început să ţin cont de anumite « semne » – de voie, de nevoie (cine nu vrea, sau cel puţin nu simte nevoia să poată alunga răul sau să cheme binele după nişte reguli atât de simple şi clare ?!) sau probabil că reducerea activităţii intelectuale pe perioada concediului de maternitate îşi spune cuvântul.

Ideea e că mă trezesc tot mai des tresărind la ideea că pisica neagră de pe marginea drumului s-ar putea să-mi taie calea. Şi, dacă tot o face, îmi joacă limba-n gură în semnul crucii, fără să mai am vreun control asupra ei. Şi, sinceră să fiu, dacă nu m-aş gândi că râde lumea de mine pe stradă, poate că aş face şi trei paşi în spate, mi-aş scuipa în sân şi tot tacâmul, să fiu sigură că nu ratez nimic, Că dacă ritualul nu-i complet, dacă mă calcă maşina? Sau dacă intru cu maşina într-un pom? Sau dacă intru într-un pom şi apoi mă calcă maşina?

Săptămâna trecută, de pildă, am fost invitată la banchetul clasei a cărei dirigintă am fost timp de 2 ani. Am pregătit copiii pentru lăsat în plasament pe la bunici, lucru care a prelungit pregătirea mea pentru chef cu aproape o oră (pe ei uitasem să-i iau în calcul). Am făcut un duş în cea mai mare viteză, mi-am călcat o rochiţă, m-am machiat, m-am dat cu ojă, după care m-am mai învârtit vreo 10 minute prin casă, să nu care cumva să uit ceva şi să trebuiască să mă întorc din drum, că….de! cică poartă ghinion… Deja întarziasem peste 45 de minute şi eram şi preşedinta concursului de Miss şi Mister… Nu-i nimic. Pornesc într-un final. Deja începeau telefoane disperate şi minţeam cu neruşinare că mai am puţin şi ajung. Mai aveam peste o jumătate de oră cu toate restricţile de viteză. Când să urc în maşină mă binecuvântează o pasăre de undeva de sus… şi nu cu apă. Eram mânjită pe braţ şi pe rochie. Stau şi meditez : « Să merg înapoi să mă spăl şi să îmi caut altceva de îmbracat ar dura încă o jumătate de oră. Cu alte tărăgănări, ajung spre finalul banchetului.». Caut în geantă şi găsesc şerveţele umede, parfumate, pe care le port cu mine de obicei când ies cu copiii, în caz că se murdăresc. N-am stat mult la analiză, că nu ţineam neaparat să ştiu ce mâncase pasărea, am reparat daunele făcute şi am purces la drum. În mintea mea încolţea o idée fixă; « Ãsta musai că-i noroc». În capul meu, nenorocirea se transformase miraculous în ‘norocire’. «Uite, un prim noroc ar fi faptul că am avut în geantă şerveţelele salvatoare ».

La banchet, nimic deosebit. Un coleg trecut bine de a doua tinereţe şi afumat rău de tot îmi tot explica ce rău îi pare că s-a născut (ideea era de fapt că s-a născut într-o altă generaţie faţă de noi, tinerii, care ne simţeam bine la o masă separată, dar i-a luat vreo 10 minute să articuleze o propoziţie completă). O tipă m-a întrebat cu ce parfum m-am dat. Am dat din nas stânga-dreapta, mi-am dat seama că mirosul cel mai pregnant era cel de şerveţele umede, am răspuns repede “Donna Karan” şi am plecat repede, să nu am de dat mai multe detalii. M-am simţit bine, am dansat, am ajuns înapoi acasă la timp pentru a hrăni, spăla şi pune la culcare copiii.

După toate astea, destul de obosită de ritmul zilei cu pricina, m-am aşezat pe pat şi am început să mă gândesc: “Da’ norocu? Unde fu norocu?” Poate în faptul că am avut la mine şerveţelele, poate în faptul că găsisem pe podeaua restaurantului o monedă de un ban (nici nu ştiam că mai există), poate că avusesem norocul să nu mă calce vreo maşină sau să nu intru în vreun pom. În momentul acela, păsărica nevinovată care m-a confundat cu o budă publică a devenit echivalentul pisicii negre. Era clar : norocul era atât de chior, că nu avea cum să mă pălească fix pe mine. Până şi o biată vrabie a avut ţintă mai bună!

Anunțuri

Numele renegatului

by Blogu

Sărumăna, tanti, sărumăna, nenea, sunt eu…Blogu Fmi…Am vrut să vă scriu și să va spun că copiii sunt răi cu mine și mă bate copiii, mă ceartă, mă trag de postări și-mi înjură blogrolu. După aia mă așteaptă după colț să mă mai bată o dată, sămi împrăștie comentariile și sămi încâlcească tagurile că ei știe că mă bate mama acasă ca nus ordonat. Da io nu am nici o vina…Proști îs aia care șio botezat copilu Hitler cu o juma de an înainte de al 2-lea război mondial… Mai bine mă numeau 3baubau că poate nu se lua copiii de mine… Așa mă bate și mă mușcă și îmi strigă înjurături precum tăieri bugetare, austeritate și penzii. Da io nui cunosc pe nenii ăia să știti!!! Nus de la noi din sat, nuș di ce mă chiamă ca pe ei…Și din cauza lor mă strigă pe mine la catalog greșit de îmi arată colegii pumnu și degietu și mă aleargă tanti Frusina Pensionara să-mi spună cît o muncit ea la viata  ei lungă și șefu de post mă tot amendează că nu trec pe la trecerea de pietoni…păi daca nu avem trecere de pietoni în sat? El o zis ca nul interesiază și că nu e problema lui și iar ma lovește cu chipiu lui de bugetar. După aia mai vine și tanti de la dispensar sămi dea cu stetoscopu în cap și să mă amenințe că numi mai dă compensate. Io nici nu știu ce îs alea copesate și când am cerut de la bibliotecă un dicționar să văd ce înjurătură mai e aia, doamna bibliotecară o aruncat cu Istoria literaturii romane după mine, da lo lovit pe domnu primar care tocmai venea sa returneze colectia Cancan pe 2009. Domnu primar so enervat dublu de cât se enervează el când aude de numele meu, da o chemato pe duamna de la dipensar sa constate ca o avut un accident de muncă să poată cere spor de mediu periculos și foarte periculos. Domnu parinte mo speriat că o să arz pe veci în iad, da că mă pot salva dacă mai dă mama bani pentru catedrala din sat care se construiește între cele 2 mănăstiri și 3 biserici mai vechi și că o să se roage el pentru sufleu meu da întâi tre să cumpăr 12 lumânări, 4 cruciulițe, 6 icoane și o carte a protopopului. Mama mio dat bani numa de lumânări…De la școala mio zâs că le e silă de numele meu și sămi fac mutarea la altă scoală sau să mă duc la sapă să văd și eu cum e pentru cei ce muncește. Io amu ce să fac că la primărie o zis că e grevă si dupe aia îmi schimbă numele da trebuie să aduc 3 dosare cu 20 de copii cserocs (da ios prea mic sa fac copii si nu cred ca iaș boteza Cserocs Fmi!), să plătesc taxe la cec, să aduc estras de carte funciară de la finanțe da și aia îs în grevă și să aduc timbre da io nu mai am nici una ca mio furat clasoru Ion a Cheiuanului vara trecută pe când făceam schimb de timbre cu ficăsa…Și nici nu știu ce nume sămi iau că io aș alege Guvern sau Parlament sau Boc da încă nus sigur, deși am renunțat la ideea cu Boc că nu vreau să am probleme în Turcia. Tata o zis că cu numele ăsta el nu se mai întoarce din Spania și mama nu are nici o treabă de când io cumparat tata dividi și se uită la State de Romania. Și când se gată o ia de la capăt că ălalalt sidiu cu Inimă de țâgan e agățat în vie să sparie țărcile care ne mânca strugurii. Când am sunat la protecția copilului o zis că ei nu se sesizează decât în cazuri de tortură urmate de deces și atunci vin numa daca găsăsc o mașină care săi aducă. Io la ceva tortură maș băga da deces mio zîs cineva ca ai numa unu și io pe al meu nul găsăsc nicăieri. Așa că amu io miam construit un buncăr în grădină și am zâs să stau acolo până să gată războiu aiesta care are ceva cu numele meu… O vinit si fata aia mică a vecinului, Eva, săm țâie de urât…Mio adus și bomboane. Mortal de bune, zâce.


Don’t Ask the Chinese Guy

by Moniku

Sambata a fost si la noi. Ma duc la magazinul chinezesc sa cumpar carucior (asta dupa ce m-am uitat in portofel si am realizat ca nu-mi permit unul de firma si dupa ce am dat o tura prin supermarketuri si am vazut ca vand tot chinezarii dar cu pret mai mare). Vine o doamna sa ne explice ce si cum. Simpatica foc, dar la intrebarea: „Si cum se ridica bara din fata?” ridica frumusel din umeri si afirma ca nu se pricepe, ia instructiunile, citeste, se uita din nou la carucior si declara: „Nu se ridica”. „Hmmm, insistam noi, dar cine s-ar pricepe mai bine?” Doamna, arata cu capul spre chinezul-patron al magazinului. „Pai, zic, sa-l intrebam pe dansul”. Doamna, cu o atitudine dispretuitoare nu numai la adresa sus-mentionatului chinez, ci probabil la adresa intregii natii raspunde: „Da, cine se intelege cu el???!!!”
Eu, insistenta ca de obicei, ajung la casa, ii explic chinezului care nu stia nici romana, nici engleza nelamurirea mea, pare ca intelege, i se lumineaza fata asiatica…si zice, aratand spre carucior: „Copil-aicea”. Hai, no?
Asa ca, daca tot l-a pomenit Laura pe Murphy, as adapta o lege de-a lui: „Daca iti cumperi un obiect nou, si incerci orice si nu merge POATE AR FI BINE SA CITESTI INSTRUCTIUNILE. ORICUM, NU IL INTREBA PE CHINEZ!” Mai ales ca numele altui magazin chinezesc, Ye Shi, denota o mica ruptura intre marketing si comunicare.


Comunicare si PR. Simbata.

by Laura

1. 9:00 a.m. Fixu’.  (Timpit suna! Oare i se poate schimba melodia? TACI, ca vin. AU! Murphyu’ tau de colt care imi iesi in calea genunchiului!)

(Laura suav) „Aloou?”

(o doamna foarte hotarita) „… Nu sinteti Elena, nu?”

Interesanta abordare.

2. 9:46 a.m. Mobilu’ de firma. (Evita coltu’, EVITA coltu’!!)

„Unde aveti sediu?” Citește în continuare


Amintiri

by Adriana

Sunt o fată tare bună. De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întamplat să şi eșuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Sora-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, băieţoasă şi cu o trenă de admiratori dupa ea; era in clasa a zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, saptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea avea o singură notă: 1. Ea, şi încă vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: „aia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”
Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta, cu atât mai puţin corijenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la „binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai facea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.
Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătărie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.
– Ce-i?
Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:
– vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…
Mama, deja panicată:
– Ce-i? spuneţi!
Deschid gura cu curaj şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gura de aer şi-i dă drumul:
– Mamă… am rămas!
Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:
– Cu ciiiine?!?!?!
În secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am ramas cateva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:
– Tu nu-ţi dai seama, esti inconştientă! Ce-o sa faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!
Eu râdeam, spijinită de perete; soră-mea radea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipeasca fierul de calcat de mutre.
-Râzi ca o bleaga! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O sa te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!
De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar incepeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reusit într-un final să ne adunăm de pe jos, repectiv a reuşit soră-mea să articuleze:
– Nu „cu cine?”, „la ce?”!
Şi dă-i, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei, iar începe să strige:
– Cum adică „la ce?”? Ce-i aia „la ce”? Crezi că asta contează, „cum”?…
Eu, „suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta, ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia „la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul „ei, lasă, ca nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o sa te lase corigentă, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea in calităţile de „empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o dupa una falsă, oribil de proastă.

(preluat de pe blogul adadoi)


%d blogeri au apreciat asta: