Nevoia invata pe om

By Laura

Din cite pot eu vedea in juru-mi (care nu- i mic, nu c-as fi eu grasa), in anul de gratie 2010, Romania, se face asa, o mica bresa. Avem niste domni si domnisori singuri care stiu ei exact (si daca nu stiu, simt) ce si cum tre’ sa fie doamna inimii lor (recte Femeia), si niste doamne si domnuce singure care nu-s asa deloc. Sansele de a perpetua specia romana in acest context urmeaza:

S-o luam organizat. Domnii si domnisorii vor: ceva care sa fie intelegatoare, necomplicate, sa arate oarescum prezentabil in soţietate (aci difera gusturile), sa gateasca (nu musai bine sau exotic, da musai ceva, zilnic!), sa ii accepte “asa cum sint ei” (whatever that means), sa le inteleaga tacerile, escapadele “cu baietii”, sa faca scandal din cind in cind (nu prea des, totusi, si fara obecte contondente), sa mai fie geloasa (din cind in foarte in cind, sa isi confirme dinsii dezirabilitatea fara a actiona in vreun fel, ca deh, nu se cade). Ce mai trebuie ?… mmm, da: sa nu fi citit mai mult decit, sa nu aiba informatii variate din diverse domenii (hai, mere unu si bun, se accepta: literatura universala, ca nu intereseaza pe nimeni si oricum nu-i de actualitate, tricotatul – din aceleasi motive, cu bonus ca tine omu’ ocupat si are finalitate mai mult sau mai putin confortabila, merge si macrameul in aceeasi categorie, eventual gatitul ca hobby cu cautare de retete, emisiunile cu inofensivul Banica si orice serial care contine femei mai lung de 2 sezoane, merg la greu comediile ca se ride impreuna ca activitate comuna), sa nu zica bancurile mai bine decit (sau sa nu stie mai multe decit  asta e  axiomatica!), sa viseze copiii cu gene comune si sa stie exact care le vor fi numele, si in genere sa aiba nevoie (sau nevoi, cit mai multe) de domn. Sa fie silfida si sa priceapa naibiii ca nu trebuie analize, cuvinte, si alte explicatii articulate, fericirea consta intr-o conserva de fasole cu ceapa si un sex oral. Si prezenta fizica a dinsului. Si sa fie dragoste la prima vedere.

Buuun. Si apare aceasta gasca de dudui si domnuce care: stiu ce-i aia jigler si bujie, fac diferenta intre o mufa SCART si una RCA, folosesc Print Screen si Open Office, surubelnita in cruce si  creionul de tensiune, isi muta mobilele si isi zugravesc singure (sau au pe cine suna casa faca asta fara aminari), isi schimba becurile arse idem, au citit chestii (de la fratii Florian si Andrei Codrescu la ultimul numar Tabu), au pareri, au ascultat muzica, au pareri argumentate, au nevoie de argumente clare,  au bloguri pe care chiar scriu, au hobby-uri, fac sport, calatoresc singure, beau alcool (ntz!), fumeaza (ntz ntz!!), fac analize financiare, stiu cursu Euro si detalii despre politica internationala (le mai si analizeaza naibii! ptiu!), se ingrijesc, nu se simt musai implinite prin procreerea speciei (posibil, Doamne apara, sa nu isi doresca copii!), si başca mai au pretentii – ca domnul sa arate bine, sa fie simtitor, sa stie una alta (muzica, literatura, politica, cursul Euro), nu le mai ajunge “baiat bun cinstit de casa unde-l pui acolo sta arata un pic mai bine ca Dracu!”.

Organizatoric si statistic vorbind: Ce ne facem?

Ce carte sunt…

by Anku

Inspirată de Mara, am întrebat și eu internetul ce carte mă definește. Încercați aici.

Sper că nu întîmplător eu sunt una din cărțile mele preferate, Animal Farm. Mi se potrivește. Mult. Aaaa…și e multă ironie acolo.

Voi ce cărți sunteți?

Dansezi pentru cineva. Încă nu știm pentru cine

Cred că la preselecția „Dansez pentru tine” într-o primă fază se aleg cei care chiar au habar să danseze (ceva școli, cursuri de dans  sunt binevenite, dacă nu chiar obligatorii) după care începe cu adevărat munca.

–        Bun și acum să ne spui ce probleme ai…

–        Păăi… n-am…

–        Cum n-ai??!!!

–        N-am!

–        Nimic? Nimic?

–        Nimic!

–        Ceva trauma provocată de „Capra cu trei iezi” în copilarie nu-ți amintești?

–        Nu…

–        Vreo supărare a vecinei  verișoarei de gradul 5 a mamei vecinei de la parter nu cunoști?

–        Nu prea…

–        Ceva coșmaruri groaznice?

–        Nu prea îmi amintesc ce visez…

–        Profesorii te-au traumatizat în scoală că nu aveai temele făcute?

–        Eu îmi făceam întotdeauna temele.

–        Colegii te necăjeau ca te îmbrăcai second-hand?

–        Păi mă îmbrăcam din piață de la chinezi…

–        Bun, hai că asta ar fi ceva ce putem folosi, dar nu e destul. Reluăm!

–        Ai ceva probleme grave?

–        (deja rușinat) Nuu..

–        Da’ ai vrea să ai?

 

La vinat

By Laura

Motto:

Micã e lumea ta, Doamne,

Atît de micã încît

De vrei sã te-arunci în toamne

Cazi în noroi pîn’ la gît

 

Si iar tãcerea neagrã a panterei rãnite, încremenitã aşteptîndu-şi vînãtorul, eterna şi banala întrebare „de ce?”, pãdurea de piatrã în jur, nimic nu îşi pleacã urechea la prãbuşirea ei, la colţii ascuţiţi care se muşcã pe sine  ca sã n-o prindã vie vînãtorul abil ale cãrei cãi nu le ghiceşte, dar ştie cã se îndreaptã spre ea fascinat şi fascinatã şi ea la rîndu-i de puterea care a lovit-o acum stã tãcutã, aşteaptã încordatã, cu trupul tremurînd de slãbiciune, în strãfunduri speriatã cã poate vînãtorul se va întoarce din drum pentru vreo pradã mai uşoarã.

Vînãtorul nu-şi înţelege niciodatã pantera.

Jocu’ chinguinului

by Echipa

„Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceastă dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi(…)” [Miron Costin]

                                                           

Viitorul filmelor porno romanesti

By Laura

Muzica instrumentala la sintetizator, albumul Ocarina volumul 43. In cadru apare rapid o mina grasuna, pistruiata, care regleaza ceva – reflectorul. Nu era bine aranjat. Acum nu mai bate piezis, ci frontal pe o canapea crem din piele ecologica. Linga canapea se afla un cos de piata din nuiele. Nu vedem ce contine. In cadru intra o pisica care se aseaza linga cos si incepe sa se spele pe urechea stinga cu labuta dreapta. Se aud fosnete si o pacanitura, camera se apleaca ciudat spre dreapta si in timp ce revine brusc la normal linga mita aterizeaza un tenis barbatesc nu prea curat, concomitent cu un “Ctttsssssss! Marssssss” suierat infundat pe fundal. Ocarina ruleaza cu o preluare din Ennio Morricone. Pisica decide sa-si spele si urechea dreapta. Se aude o usa trintita. In cadru apare o doamna de virsta incerta, oriunde peste 40 de ani, in capot de molton gri sobolan, sosete de lina pestrita, sosoni de pisla cu patratele negre si portocalii si cheotori metalice. Peste capot o vestuta de fis bleumarin patata si cu umplutura adunata ghemotoace in diverse locuri. Doamna  se indreapta nefiresc de lent, tirsiind picioarele, spre canapea. Se aude un ciriit, o pauza, si muzica trece brusc la primele si celebrele acorduri din hitul Smack My Bitch Up al trupei Prodigy. Vadit emotionata, pisica inceteaza spalatul si sare unduitor direct pe canapea unde sta intr-un soi de expectativa. Doamna isi trece la fel de nefiresc mina prin parul cam rar, dar cu tenta mov data de pioctanina si se trinteste pe canapea intr-o dunga, impingind discret tenisul cu virful sosonului afara din cadru. Camera tremura usor stinga-dreapta si peste Prodigy se aude un suflu nervos “MAI LENT am zis! Ce dracu! O sa fiti voi actrite cind mi-oi vedea…”. Restul nu se mai aude, acoperit de melodie. Doamna arunca o privire finuta plina de otrava in mijlocul obiectivului, dar o mascheaza rapid si diplomatic prin niste filfiiri rapide din gene. Prea rapide. False, genele de la ochiul drept cad pe blana pisicii. Pisica fixeaza un punct din afara cadrului. Doamna aduce cosul linga picioare, scoate dinauntru o caciulita neterminata din resturi de lina si niste andrele si incepe sa tricoteze mormaind. La pauza dintre finalul lui Smack My Bitch Up si inceputul lui You Can Leave Your Hat On se aude ce. “… daca aveam bani sa platesc intretinerea nu mai pupai tu filmare, nechezolu’ tau de…”. Camera se apropie, se aude un fisiit si brusc se face intuneric si citeva secunde de liniste. Ochii fosforescenti ai pisicii se vad brusc, la o distanta nefiresc de mare de sol, se aude o bufnitura, un corp metalic cade pe jos, o zbatere si un semi-guitat care ar putea fi si de porc de Guineea dar si de canar iritat, vocea masculina renunta la precautii si urla “Ce mama dracu!”, la care vocea doamnei raspunde impasibil “Ti-am zis ca vreau avans sa platesc curentu’! Acu il taiara, na, descurca-te, cicoarea ta de dastept cu anunturile tale pe net cu tot!” Vocea masculina tremura de nervi in cautarea unei replici covirsitoare, si urca in crescendo cu un “ACRITO!”.

Daca aveti cumva vreo tentativa, cit de vaga, sa ma contraziceti, faceti bine si verificati-va conturile de email. Deja a inceput cautarea. Beware of Friendster!

Ușor anacronică

Aud o frântură de știre. Mă inflamez. „Gata! Scriu pe blog!” Și scriu. Scriu. Mă opresc să mai cuget. Mă mai inflamez o data. Mai scriu două pagini. Caut știrea să dau link. O găsesc cu greu. Citesc. Îmi crește inflamarea și mai scriu încă o pagină. Plusez cu niște epitete să-mi potolesc nervii… Mă opresc să mă întreb de ce naiba nimeni nu bagă în seamă subiectul bun si pentru site-uri umoristice și pentru nesfârșite analize televizate. Într-o ultimă urmă de rațiune arunc o privire spre data. Știrea era de anul trecut…

Așa se întâmplă când nu prea ieși din casă. Ești atent la fiecare poveste din troleibuz și te alegi și cu o compunere de 5 pagini cu care nu mai ai ce face.

 

Live!

Să vezi un om care se prăbușește pe scenă și mulțimea din sală împietrită, nemișcată de pe scaune, grăbită să anunțe leșinul pe rețelele de socializare. Deja și văd scene macabre la accidente: „Sunteți bine?” „Cred că e grav, da stați puțin să anunț pe facebook că mor…”

Despre întâmplare am citit pe Yahoo News.

Cena Trimalchionis

by Laura

M-am trezit cu chestia asta in cap. La 6:19 minute, azi dimineata, am deschis brusc si larg ochii si la asta m-am gindit, exact in ordinea asta, exact in latina. De fapt mi-au urlat in cap cuvintele astea. Au urmat invitabil secundele alea de hiper-luciditate cind te trezesti fulgerator din somn si ti se pare ca tocmai ai pus mina pe un mare secret si totul este extrem de limpede, desi nu-ti poti formula foarte clar in minte despre ce-i vorba, pur si simplu stii fara putinta de tagada ca e acolo si de acum orice va fi mult mai bine, mai frumos, si vei fi un om mult mai puternic si mai bun. Am mai stat sa rumeg intimplarea, aprinzindu-mi tigara fara sa ma extrag dintre plapumi. Sa fi fost la radacina tresaririi latinizante satira si tragicul Viperei lui Herve Bazin, citit pe nerasuflate cu o seara inainte? Candoarea lui Hornby? Tipa cu fatuca de bondar, ochelari si casti uriase si albe care designarea vestimentar in tren? Nutria prinsa de cateii de la tata de la santier? Oi fi piromana? Mi-o fi dor de un chef? Mi-o fi dor de-un chef promiscuu? Sa fi frunzarit in ultima perioada caietele din liceu? N-am cunoscut in ultima vreme pe nimeni pe nume Petronius. Nici Gaius. Nici Arbiter. M-am uitat la meciuri, drept. Dar asta simbata – aseara, ultima chestie inainte sa adorm, a fost Dr. G. Medical Examiner. Hm. Ce spira magnetica a barierei de la Louvre mi-a chemat la limita verbalizarii Cena Trimalchionis?

Pina sa descifrez meandrele intortocheate ale chestiunii, m-am prins ca trebuie sa ma imbrac, fiindca realitatea inconjuratoare materializata prin telefonul mobil si orarul de munca nu avea chef sa astepte elucidarea misterelor din Rue Cojocnei.

Aproape de finalul zilei, ma vad pusa in situatia de a recunoaste ca, pe linga faptul ca aceasta zi s-a dovedit a fi lipsita complet de rafinament, spalare cu aqua niuata (care ar fi si dificil, in contextul conditiilor meteo-aberante), mecenat, epicureism, picaresc  si licentios (bine, poate ca din asta un pic un pic a mai fost, pe ici, pe colo), care ar fi putut sa mi-o aseze sub semnul sub care incepuse, am ramas la fel de holbata la oglinda devremei dimineti de luni. Presimt insa ca pe cind voi ajunge acasa, imi voi aprinde niste betisoare parfumate si voi turna un vin rosu cu fosnet, voi ajunge in mod necesar la niste concluzii.

Pe care probabil am sa vi le impartasesc cu o proxima ocazie.

„About a Boy”

by Anku

“About a Boy”,  Nick Hornby

Will Freeman trăiește bine mersi fără să muncească, fără griji financiare, cu program zilnic bine organizat pe unități în care se uită la tv, merge la cumpărături, iese prin cluburi și alte activități din astea epuizante. Ce mai, un pierde–toate-anotimpurile sau un “rolling stone” cum ar zice Nick Hornby. Și când se plictisește și i se termină femeile potențiale din viața lui se gândește să-și inventeze un copil ca să intre într-un grup al mamelor singure să aibă de unde alege la agățat. Și uite așa (bine, nu chiar așa simplu, cu mai multe povești) se trezește pe cap cu Marcus un pre-adolescent, un aerian care ascultă numai muzică „bună”, terorizat de colegi la școală, pierdut în relația cu mama nevrotică (și mama și relația sunt nevrotice) și în general un copil aflat în afara realității (binențeles că lumea, frumoasă ce-i drept, pe care i-o construiește mama se potrivește ca nuca-n perete cu ce trebuie să suporte Marcus zi de zi). Și atunci toate pică pe capul lui Will pentră că Marcus, într-un acces al instinctului de supraviețuire, se prinde de el și nu vrea să-i mai dea drumul (ăsta e dezavantajul când stai toată ziua acasă și ai o sonerie care sună îngrozitor de sonor combinată cu un deget de copil ambițios). Totul se termină cu bine (c-așa-i în romanele lui Nick Hornby), dar un “bine” credibil și până la urmă realizabil și altundeva decât în cărți. Tot romanul mi-a cântat în cap Nirvana (cred că v-am mai spus că mie îmi cântă cărțile) și mi-a părut rău că filmul (cu Hugh Grant, de ce nu mă mir?) se ține strâns de acțiunea cărții până la un moment dat când se deturnează și o ia în sens opus. Așa că în film Nirvana e tăiată la scenariu și înlocuită de o poveste dulceagă made in hollywood. Ideile sunt însă aceleași, filmul e hilar, iar actorul care îl interpretează pe Marcus e deosebit de creativ și talentat, iar gestica lui, aparent redusă la câteva mișcări, absolut fenomenală.

De mult vroiam să vă povestesc de cartea asta relaxantă pe care am citit-o acum vreo câțiva ani când apăruse la Humanitas și pe care am recitit-o de curând și de Nick Hornby care mă binedispune aproape de fiecare dată, dar ieri am zis că trebuie musai-musai. Că m-am gândit la Will și la cum trăia el, din drepturile de autor, bogat și nestresat doar pentru că tatăl lui scrisese cândva un super-comercial și popular cântec de Craciun, Santa’s Super Sleigh, cântec pe care Will îl ura din toată inima. Și care-i declanșa depresia, care nu trecea decât după revelion, de îndată ce începea să fie difuzat. Și, din păcate, cu fiecare an cântecul era difuzat din ce în ce mai aproape de mijlocul toamnei. “Fucking 26^th November!!” (sau cam așa ceva, că citez din memorie) se isterizează Will în anul în care îl cunoaște pe Marcus sperând că poate să stea în liniște până la 1 decembrie. Nu poate. Și la Will m-am gândit ieri când am văzut prin oraș afișe care anunțau colindele lui Ștefan Hrușcă în 22 noiembrie. Beat this, Nick Hornby!

P.S. Nick Hornby are și blog, unde am citit, râzând cu lacrimi, cum o doamnă încerca să-l convingă, în momentul în care îl întrebase ce meserie are și mai apoi ce cărți a scris, că High Fidelity e doar un film, iar cartea nu există …