by Dodo (pe această cale anunţăm stimabilii cetitori că echipa 3fmi conţine de fapt 5fmi şi acum este completă)
La una dintre ultimele ore de conversaţie la clasa a IX-a bilingv, înainte de a intra în concediu, într-o banală discuţie despre ce e mai bine: să regreţi ceva ce ai făcut sau că nu ai făcut ceva, un elev a răspuns foarte degajat : «I just let it be, teacher !» M-am uitat la el oarecum contrariată, uşor deranjată de atâta lejeritate în a privi lucrurile. «Şi dacă la o răscruce, în loc să o iei la dreapta îţi dai seama că era mai bine să mergi în stânga, nu regreţi nimic?» am plusat eu. «Ce rost ar avea? Dacă vreau într-adevăr să ajung în stânga, ocolesc puţin, dar tot ajung acolo. Până una-alta, mă bucur de peisajul de pe drumul pe care am pornit-o. Poate e chiar mai pitoresc decât celălalt… ».
M-am blocat pentru câteva clipe. Nu ştiam ce să-i răspund. Singurul lucru care îmi venea în minte era: “God, you’re so fuckin’ right!” – şi, bine-nţeles, nu suna tocmai etic… Mă încercau o grămadă de sentimente şi nu era nici momentul, nici locul să cad pe gânduri, să le explorez sau să le savurez.
Mai întâi am simţit cum mă năpădesc amintirile şi m-a cuprins nostalgia: «Am fost şi eu cândva aşa…» Unde sunt vremurile de altadată (vezi motivul ubi sunt, examen anul I, Curticăpeanu, Miron Costin etc.) când ne durea în cot de lumea asta, când orice nimic devenea prioritar şi eram capabili să reducem TOTUL la NIMIC, când, la fel cum ştiam să facem adevărate drame din te miri ce, ştiam şi să facem haz de necaz, când deţineam adevăruri absolute şi nu avea cine ce să ne spună să ne convingă că nu e chiar aşa, când ne durea în dos cine este Ministrul Tineretului şi Sportului sau câţi bani are în buzunare?!
Apoi m-a încercat o uşoară invidie. Îmi era îngrozitor de ciudă că nişte copii au mai multă minte decât noi (mă rog, cel puţin decât mine – nu vreau să se simtă nimeni jignit). Când au ajuns ăştia (generaţia neglijată de părinţii prea ocupaţi să alerge după bani, crescuţi cu nasul în calculator şi cu lei grei în buzunar pentru a suplini orice alte lipsuri) să gândească mai limpede? De ce în loc să ne deşteptăm odată cu înaintarea în vârstă ne îngropăm în false realităţi ? De ce uităm să trăim clipa şi apoi numărăm cu regret câte clipe au trecut pe lângă noi ?
În cele din urmă m-a cuprins o iremediabilă tristeţe. Am uitat să fim noi. Am devenit «maturi» şi «responsabili». Nu ne mai permitem să fim copilăroşi, să privim lucrurile cu lejeritate, să zâmbim doar aşa, pentru că e plăcut. TREBUIE să fim serioşi, pentru că viaţa e grea. În loc să savurăm cafeaua de dimineaţă fericiţi că dorm copiii şi avem câteva minute de linişte, calculăm ce mai avem de plătit şi cu ce mai rămânem. In loc să zâmbim când piticii fac câte o boacănă, ţipăm isteric, obosiţi de atâtea gânduri.
Copilul avuse dreptate şi eu una am luat aminte, chiar dacă mi-a luat ceva timp. Mă obişnuisem atât de tare cu starea de încordare zilnică încât aproape că mi-a fost frică să încerc altceva. Şi totuşi, ieri, în urma ştirilor de la TV şi a unor ţipete de genul : « Ãştia-s nebuni ! Ne taie 25% din salarii ! Aşa n-o să mai putem trăi! » am putut să mă uit liniştită la copii şi să răspund calm: « Dacă nu mai poţi trăi, deschide balconul şi sari. Eu nu-mi permit. » Care sunt lucrurile care merită ? Puiuţii noştri şi oamenii ca voi, dragelor, care au susţinut o prietenie de aproape 12 ani, dintre care vreo 8 au constat într-o relaţie mai mult telefonică (şi în lipsa instrumentului care, teoretic, ar fi trebuit să fie cel puţin cu câţiva centimetri mai lung decât distanţa dintre telefoane ).
Traduceri Ecologice Independente a.k.a. TEI
3fmi 