Monthly Archives: Iulie 2013

(PA) Everesturile alea mici

De prin clasa I, în urma unei rețete greșite cumulate cu oareșce ereditar, m-am pricopsit cu ei. Au urmat, normal de altfel, etichetele: ești așa, ești pe dincolo, niiii la aia, he he, ha ha. Mbine. Las că v-arăt eu cînd mă fac mare.

Nu le-am mai arătat, sau cel puțin nu programat, m-am obișnuit cu situația cum te obișnuiești cu orice ș-am și uitat, făceau parte din mine și asta era și gata. Cu privațiunile de rigoare, pe care pînă la urmă le privești ca pe-o normalitate, cu avantaje către zero, în afară de cel medical. Au trecut vreo 23 de ani.

Pornită, din cauza unei eșuări (amoroase, dar vă prindeați oricum în următoarele secunde) pe fapte mari și schimbări radicale și culmi noi, intru în instituția acreditată și-ntreb: „Sărna. Am această chestiune pe care aș încerca s-o rezolv. Mă puteți ajuta?”. ”Ah, nu, pentru ce aveți dumneavoastră nu se poate”. Bine, măcar am încercat. Ies din instituție și trec drumul, la concurență. Aceeași întrebare. „Da, sigur că se poate, trebuie doar să faceți un control specializat și apoi rețeta și se rezolvă”. Uuuha! Gata, dați-i drumul. Se face consultul, se comandă, se achită avansul, vine produsul, se achită restul, țuști acasă cu produsul îndesat în geantă și inima-n vîrf de băț.

Pregătiri: țigările de-a dreapta, berula de-a stînga, oglinda-n față. La desfacerea ambalajului mîinile tremură. Să nu stric, să nu scap. Oare cum arată? Arată ca din altă lume. Mbun. Se citesc de vreo 5 ori instrucțiunile pînă gată mîinile de tremurat. Tentativa 1. Nu iese. Polii se resping reciproc. Tentativa 2. Idem. Bă, nu se poate! Trebuie să-mi iasă! Da ce-s io, proastă? Nu-s, deci va ieși. Nu iese. Trecem la al doilea ambalaj. Poate poziția, poate lumina… Al doilea iese, cam pe la tentativa 9. Victorie! Revenim la produsul din primul ambalaj, care acum, inevitabil, al doilea fiind instalat, cam are obligația de a se supune și de a intra (dreaq!) unde trebuie. Pare că are o voință proprie. Nu și nu. Încep să apară lacrimi de nervi și din ele o și mai mare îndîrjire. Da ce-s io, bleagă? Nu, nu-s. Tentativa 27. E acolo! A intrat!

Care e sentimentul de a te privi în oglindă fără intermediere și de a te vedea așa cum arăți realmente, FĂRĂ OCHELARI, cu lentilele de contact inserate în niște ochi apoși și roșii? E ăla că ai dormit o sută de ani și acum te-ai trezit. Că dacă ai făcut asta singură, nu-ți mai poate sta nimic în cale. Că ești atît de liberă încît de acum încolo te vei căca pe dispensa de părerea celorlalți. Că e un Everest pe care l-ai cucerit. Revelația că ”pfai să-mi bag, de fapt nu doar ochiul respingea invazia! Nici degetul nu avea deloc chef să se bage acolo, nu știa, nu era obișnuit, deci respingea!”.

Nu toate călătoriile de inițiere implică deplasarea fizică stil Eat, Pray, Love. Nu toate Everesturile au 8848 m. Nu toate eșecurile îți spun că nu poți și nu toate refuzurile sunt de acceptat.

(PA) ăla din titlu e acolo fiindcă înseamnă Personal Advertising, adică mă promovez eu pe mine însămi în direcția Blogal Initiative pentru campania legată de călători social-mediatici alimentați de hameiuri literate. Dacă sună ezoteric, intrați pre dînsele linkurile și sigur înțelegeți. Inclusiv ce fac eu acum aici și pentru ce o fac e o călătorie – inițiatică, ăvcors. Așa că dați și voi bice, zic.

Anunțuri

Mare lucru nu-i

… dar azi am stat cîteva minute, poate doar unul singur, întinsă pe-un tobogan, privind norii, m-am bucurat că am lăsat lucrurile-n suspensie vreme de minutul ăla sau cîte-or fi fost și că mi-a-ncăput dorsalul pe toboganul de copii și apoi după ce am plecat de-acolo nu mi-am mai găsit bricheta roșie în buzunarul din spate al blugilor și m-am întors la tobogan s-o caut, dar nu era nicăieri. Partea bună e că nici n-o luasem cu mine, ea era acasă, roșie, partea mai puțin bună e că, pe lîngă că nici nu concepeam că ar putea fi în altă parte decît în buzunarul din spate sau pierdută, m-am mai și uitat urît la niște copchii de la alte leagăne cum că ar fi găsit-o ei ș-ar fi luat-o, cine știe la ce activități răutăcioase s-o folosească, că bune n-aveau cum fi. Pfuh!


Dincolo de

… timpi și spații. Întotdeauna există un dincolo de, doar să ai ce-o fi necesar (că nu știu ce trebuie să ai, o fi putere, o fi cultură, altruism, destupare, habar nu am și nici n-am chef să mă gîndesc) ca să poți conștientiza că nu exiști doar tu, nu doar acum și nu doar aici. Present tense is not the only, dar și carpe diem e oareșcum just.

Am găsit azi, pe jos, în Mărăști-capătul-lumii, dimineața devreme, într-o iarbă care știa c-are să plouă cu sete azi, asta:

Fata Verso

Care sunt cele două povești, una din Bistrița lui  1958 și una… în nemțește, cu o mamă? Pare că oamenii erau mai sinceri pe vremurile alea.


Chintale

…de idei, gînduri care nu devin idei, chestii de citit (cărți fizice, articole online, bloguri), hectolitri de muzici noi de ascultat, iar gînduri, iar idei. Cam așa se desfășoară zilele astea de vară (sau similar verii).

Am citit multe articole mișto (din punctul meu de vedere, mai neofit) via LinkedIn, pe care îl recomand cu căldură ca sursă de scrieri cu cap și bun simț pe o sumedenie de teme. Mostre: PR = aici, Advertising Technology (freaky, dude!)=  aici, Client Service = aici, self-advertising = aici. Pe de altă parte m-am pleoșcăit ca un pinguin ud cînd am realizat cîtă informație conține online-ul și în consecință m-am cărat afară, la aer, să fumez și să mai prioritizez una-alta din viața în carne și mai ales oase. Am prioritizat în principal facturi.

Oly, pe de altă parte, se descurcă minunat, atinge perfecțiunea chiar (face poze 3D, believe it or not), atîta că n-am eu mare chef de pozat. Pun totuși o poză cu rață, pînă prind una cu pisică și-i gîndesc un caption care va deveni viral internațional, eu celebră și faimoasă. Vorba bancului, rață trebuia să cumpăr! (Dacă nu-l știți, ziceți și vine. Bancul, nu rața).

Rață

Rață


Cel mai…

… tînăr membru al familiei, ochios, luminos și tare fițos. Meet Oly:

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAcu să vă țineți la poze!


Dimineața…

… nu-i făcută ca să dormi. Nu aia de duminică. E făcută să te trezești fără strîmbături, fără zăboveli și fără tras de timp ca Progresu’n deplasare, cum zice tata (notă: ”Progresu” = echipă de fotbal), să sari vioi dintre pătură, să culegi echipamentele în timp ce sorbi niște cafea rece și să îți muți fizicu’ la pescuit. Plecarea din casă la 5:45. Ante meridian. Sau înainte de Cristos.

Ajungi pe baltă. Pe baltă suflă vîntul mai tare ca-n restul universului, lumea e jovială, te saluți frumos ca-n sat, treci peste bețe de fund, peste scăunele, găleți cu pești, recipiente cu momeală, femei, etc. și te așezi la locul desemnat. Timpul trece altfel pe baltă. Lișițele nuș ce au, dar piuie și ținguie și sunt absolut mortale – se scufundă într-un loc și ies în ailaltă parte de lac, moțatele. Mai trage peștele, mai schimbi o vorbă, mai schimbi momeala, mai modifici montura, mai muți locația, la 10 mai scoți o carte (eu), mai ațipești înfășurat în pelerina de ploaie (tot eu), apoi pregătești foc + grătare + mici + salată, apoi te pocnește somnul, te împachetezi iute și fugi acasică, că vine ploaia.

Peștele ca și captură nici nu-i așa crucial.


%d blogeri au apreciat asta: