Tag Archives: râs

Amintiri

by Adriana

Sunt o fată tare bună. De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întamplat să şi eșuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Sora-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, băieţoasă şi cu o trenă de admiratori dupa ea; era in clasa a zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, saptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea avea o singură notă: 1. Ea, şi încă vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: „aia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”
Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta, cu atât mai puţin corijenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la „binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai facea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.
Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătărie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.
– Ce-i?
Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:
– vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…
Mama, deja panicată:
– Ce-i? spuneţi!
Deschid gura cu curaj şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gura de aer şi-i dă drumul:
– Mamă… am rămas!
Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:
– Cu ciiiine?!?!?!
În secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am ramas cateva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:
– Tu nu-ţi dai seama, esti inconştientă! Ce-o sa faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!
Eu râdeam, spijinită de perete; soră-mea radea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipeasca fierul de calcat de mutre.
-Râzi ca o bleaga! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O sa te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!
De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar incepeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reusit într-un final să ne adunăm de pe jos, repectiv a reuşit soră-mea să articuleze:
– Nu „cu cine?”, „la ce?”!
Şi dă-i, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei, iar începe să strige:
– Cum adică „la ce?”? Ce-i aia „la ce”? Crezi că asta contează, „cum”?…
Eu, „suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta, ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia „la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul „ei, lasă, ca nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o sa te lase corigentă, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea in calităţile de „empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o dupa una falsă, oribil de proastă.

(preluat de pe blogul adadoi)


Laura

by Lady in black

Laura spunea fascinanta poveste cu sacul de dormit și gazda atunci când am văzut-o prima oară.

Laura era aproape întotdeauna prima la BCU să prindem cele mai bune locuri de unde sa ne trimitem bilețelele din poșta post-post-modernă.

Doar Laura știa să vorbească cu fructele și să ne explice Jauss, Kant si Julia Kristeva.

Laura făcea cele mai vesele desene la cele mai plicticoase seminarii la sfârșitul cărora ne căram la câte un vin fiert.

Laura cânta colinde în sesiunea de vară facându-ne să uităm de stresul examenelor.

Cu Laura cântam „Seara pe deal” după ce îmi dăduse să mimez „ie” și „paradigmatic”, iar a doua zi  Laura mă machiase înainte de a merge pe munte și tot ea îi dăduse mâna Monikului ca să o ajute la coborâre.

Cu Laura făceam ca foca și delfinii în miez de noapte într-un râs isteric ce tocmai descoperise cuvântul „delegație”.

Laura mergea în locul meu la serviciul de peste 7 mări și 7 țări când eu aveam o problemă și nu puteam ajunge.

Cu Laura am cântat dezlănțuit și dezlânat, cred, „N-am baaaani deeeeeeee bileeeeeeeet”, în taxiul ce ne ducea de la nunta celei mai bune prietene. Și tot cu Laura am stat la povești toata noaptea dinaintea nunții.

Cu Laura am pornit călătoria ințiatică spre un vârf de munte, iar seara am stat la focul ce nu vroia sa fie și am spus povești. Și a fost doar începutul.

Cu Laura am râs în hohote în autocarul de Sibiu spre disperarea celorlalți călători. Și până în ziua de azi nici Laura și nici eu nu mai știm de ce râdeam.

Laura compune cele mai interesante urări de Crăciun, revelion, zile de naștere și alte sărbători legale sau neștiute.

Cu Laura am epilat de uscături petuniile din balcon în acțiunea ce va ramâne pe vecie cu numele  „Să nu vă steie mânuțele!”

Laura dăruiește căni cu desene dragi și texte duiose pe care le citesc eu la fiecare cafea.

Laura face poze incredibile în care eu mă pierd și uit de furtuna mea interioară.

Laura e master of the internet. Și computer specialist.

Laura îmi zâmbește timid dintr-o poză în care ține în brațe un bebe mirat și fericit.

Cu Laura râd pentru că face cele mai interesane jocuri de cuvinte și tot cu Laura aberez mai mult decât am făcut-o cu altcineva vreodată.

Cu Laura am stat pe cele mai faine terase, la cele mai răcoroase beri, în cele mai frumose vremuri.

LA MULȚI ANI FRUMOȘI, LAURA!


%d blogeri au apreciat asta: