Povestea inundațiilor mele triste

by Laura

Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, m-a prevenit vecinul. Nu se cuvine să vârâţi câlți în capătul țevii fisurate şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta

Prima a fost dură, a venit peste mine la nici o lună după mutare, m-a luat prin surprindere, am ajuns acasă între două cursuri și ea era deja acolo, așteptîndu-mă tolănită peste tot, îmi cuprinsese în îmbrățișarea ei cărțile (aflate pe podea), combina muzicală și CD-urile, covorul, ajunsese departe, pînă pe balcon, podelele casei mele nefiind drepte pe vremea aceea, cum nu sînt, de altfel, nici acum. Venise de departe, din străfunduri nebănuite, încărcată cu multe și mărunte – și din păcate și mai mari – bucăți de cotidian (oase de pui, bucăți de var, coji de pepene verde, șomoioage de vată sticlată, tinichele, hîrtie…). Nu mă așteptam, nu știam cum s-o tratez, am fugit să chem puternicii zilei: doamna care juca pe atunci rolul de administratoare a venit să vadă și ea (era o femeie mai mult curioasă decît eficientă), a văzut, și a plecat cu aripile capotului fluturînd misterios și trist: ”N-am ce să fac, se mai întîmplă”. Am înțeles că sînt singură în fața Ei, așa că m-am adunat și m-am apucat s-o scot, încet, cu găleți și lighene și cîrpe colorate, să tîrăsc lucrurile mustinde undeva unde Ea nu ajunsese. Apoi au venit instalatorii și au tras canalizare separata la baie. N-am mai întîlnit-o de atunci. Urmele ei însă s-au simțit multă vreme în aerul inspirat, pe peretele înnegrit și în filele unora dintre cărți… Nu mi-e dor de ea, avea un miros prea greu.

Peste nu prea multă vreme, cînd spațiul meu începuse să capete o noimă calmă și călduță, a venit cea de-a doua… Fascinantă în refuzul ei de a se deconspira, venea doar dimineața, la ore cînd nu poți avea ochiul treaz, se insinua pe podeaua băii, creștea pînă aproape de fatidic, apoi se oprea. Și stătea acolo, sfidătoare, direct pe podea. Era limpede, nu aducea nimic cu sine. Au fost peste trei întîlniri între noi, o pîndeam să-i prind sursa, dar ochii arși de veghe refuzau s-o găsească, pînă cînd, precum cei lipsiți de lumina zilei își ascut urechea, am auzit-o. Venea de sus. Vecinul de deasupra o renega, din țevile lui îngrijite și cosmetizate la zi era imposibil, spunea, să se iște așa ceva, sigur de la mine e. Dar viitorul apropiat a dovedit: se înșela, și după solia-mi se pare că vecinul cu cunoștințe de instalatorie a stat de strajă, iar venirile ei între hotarele mele au încetat. N-am regretat-o, era prea absconsă.

În caierul orologiului se torseseră deja multe, multe fire, aproape că uitasem de cele două, cînd s-a infiltrat cea de-a treia. Întîi discret. I-am văzut aripile umede pe tavanul bucătăriei, mici, pleoștite, nu le-am luat în seamă, era doar un mic vis urît care a doua zi dimineață va fi o amintire a conviețuirii pașnice la bloc. A doua zi după-amiază era departe de a fi o amintire, era o prezentă pasăre cu aripi de anvergură care cuprinsese în îmbrățișarea ei umedă și tavanul băii și al camerei. A trebuit să dau o altă geografie teritoriului de pe podea, una a vaselor colorate care să-i cuprindă revărsarea și a întinderilor de țoluri groase s-o absoarbă. Pe seară devenise incontrolabilă, nu pridideam cu storsul, culorile din țoluri începeau să se șteargă, vecinul de deasupra străjuia și el împreună cu cel din laterala sa, cu multe vase, uși și ferestre deschise și multe peturi goale, cerînd diverse celor de și mai sus. Am urcat eu cu solie mai calmă și mai sus, am bătut la porți închise, și m-am întors, trecînd printre peturile goale ale vecinilor, spre tărîmul meu lacustru, unde nu prea aveam ce să mai fac, și de teamă să nu mă izbeasc-un val, am pornit-o aiurea spre cetatea cea mare și luminată a orașului, poate urma să găsesc și eu un pet, poate are să mă ajute să plutesc. Pasărea cea mare s-a fîflfît molcom după vreo două zile, gonită de cei de și mai sus, care lipseau de-acasă pe cînd se spărsese vena cea mare din care s-a ivit pasărea și care s-au întors spre a ne găsi în mare și umedă jale, fără însă a ne alina durerea cu vreo reparațiune altfel decît verbală. Nu mi-a părut rău după ea, a stat prea mult.

De aceea aseară, cînd am pășit alene în bucătăria întunecată, zgribulindu-mă din cauza ploii mărunte care îmi pătrunsese în oase de la gară pînă acasă, gata să despachetez și să încălzesc bunătăți, și întinzînd grațios virful pantofului de casă din pîslă, am simțit cum devine greu de apă, și am auzit acel inconfundabil fleoșc al bălții, am mai dat-o și naibii de mufă fisurată care a picurat tot weekendul!

Anunțuri

One response to “Povestea inundațiilor mele triste

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: